Bate-mă, frige-mă. Pe cărbune pune-mă…

Scriu așa… ghini, pen’că dacă v-aș arăta căușul palmelor mele, mi le veți vedea ce de mișto gogonate mi-ți-s! Ca niște… 5 pâni. Și 2 păstrăvi. Au viceversa. Șuguiesc. Și nu prea. Mulțămăsc învățătoarei Movilea… și dnei prof. Pavăl…, c-au rupt, hî-hîî, bote & nuiele întregi pe palmele mele. Râz. Mânzește?! Poate și de asta le zic bine, cine știe… Iarna cân’ vin, mândre, plugușoarele, mă dau în vânt să-i prinz și să-i ascult, musai, pe fârtații de dincolo. Care țipuresc cu nimereală: Acu, să-i urăm și pe învățători, / că în anu’ ce-a trecut, / de altoit au avut mult… De altoit! Ce fain!

 

Profesoara (de geografie) Cutărică (de la Șc. 102 din cogeamite Bucureștii țării) a fost zburată din Învățământ pentru că, nărav prost, îi… altoia cu scatoalce pe… studioși. Hotărât, măsura e salutară și elefanții care mai subzistă în ramură ar trebui să dea mintenaș în primire. Școala tocmai ring nu este. Nici stadion, nici maidan, nici. Școala e (ar trebui să fie) carte și iluminare, înțelepțire și defrișarea orizonturilor viabile cu care să defilăm, să performăm în viață. Bătaia, în registru soft, fac-o ei, părinții, pe la casa cui îi are. D’aia, ruptă din Rai, e, e… stipulată până și-n Sf. Scriptură!? Încolo, încolo… Aș fi mai o idee mai sărman, dacă m-aș gândi că pe schinarea codanei Smărăndița ori a pughibalei șturlubatece de Nică Apetrei n-ar fi pogorât, barem o dată, nu biciul lui Atilla, da’ măcar neaoșul Sf. Niculaie! P.S. Dacă școala mioritică e încă… căptușită vârtos de plictiseală, nu mai e vina copiilor. E și opera unor atari frustrați și blazați, rătăciți, strâmb, prin flancurile nobilei meserii…