După 20 de ani…

A venit, a văzut, a jucat. A plecat. E unul din exemplarele cele mai iubite de români. Om nu mare de statu, spiritual până peste poate, modest și voios, înțelept cu vigoare (da’ fără ostentație), un model de om adevărat. A mai venit pe la noi luni seară, acu. Când – spre surprinderea multora dintre noi – a… atacat o partitură, cumva, inedită: a jucat teatru! În ditamai Caragiale, în cogeamite rolul lui Rică Venturiano, amorezul, studintele în drept, publicistul. A plecat spre țara Ieșilor megieși, tot în treabă de spectacol, da’ nu înainte de a dărui ziarului Crai nou vorbulițele lui istețe de mai la vale. Hai să vedem câte ceva…

 

Aseară, într-o noapte… – Mă bucur foarte că ați descălecat, iară, în târgul nostru… – Am bogdănit iar un pic la Nord iar, hă, hăă…. – Și poporul vă vede într-o ipostază inedită… – Da… – Mărturisesc că ați prestat briant, aseară, într-O noapte furtunoasă! – Îmi place Caragiale foarte mult și, în studenție, după ce am avut un prim spectacol Ionesco, în ’85, după aia, în ’87, am făcut chiar un spec-tacol Caragiale. Conceput dramatic, deși, normal, putea să fie colaj, dar nu era colaj, era din foarte multe texte, așa că jucam vreo cinci roluri. Și-am rămas, așa, îndrăgostit de Caragiale. Și de Ionescu… Și-acuma, când cei de la Catedra UNESCO au venit cu pro-punerea, am zis: hai să o fac. Și când mi-au zis și ce actori mai vin, m-am bucurat și de asta… Cu Doru Ana, de pildă, eu jucasem numai în filme, niciodată pe scenă; am jucat în două filme (scene separate) și nu ne-am întâlnit… Nici Pavarrotti n-avea școală… – Cum ați umblat în Spania, că taman de-acolo veniți? – În Spania, am umblat… repede și bine, ne-a chemat o asociație românească din Zaragosa, să cântăm de 8 Martie pentru doamnele românce plecate în Spania, și a fost chiar un succes mare. S-au bucurat foarte mulți oameni. Era foarte ciudat că noi cântam și, cum i-am invitat și la dans… Era o scenă foarte frumos din lemn făcută acolo, mare și cu parte de dans, așaa, între timp cântam, trebuia să mă concentrez la text, făceam poze cu câte doi care mai apăreau, mai apărea câte unul la microfon, mai cânta și el (râs, râs)… A fost un happening din ăsta, interesant… – Pe dl Costel nu l-ați întâlnit?! – Nu, nu, noi am cântat la Zaragosa, nu știu el pe unde umblă. Cred că-i la concursuri, bravo lui! Eu mă bucur mult… Eu, ce-am auzit numai la radio, că nu urmăresc televizorul, nu sunt de stilul ăsta, eu am auzit la radio și mi se pare o chestie nativă extraordinară! Are un timbru extraordinar, posibilitate și un auz muzical foarte bun. Dacă întrebați pe unul așa mai… ar putea să vă spună că frazarea nu-i cea mai corectă… În capul meu așa ceva nici nu contează, dacă transmite ceva publicului, asta-i important. Nici Pavarotti n-avea școală, la-nceput; după aia, a avut timp să facă și școală… Eu cred că e foarte frumos ce se întâmplă și – iacătă –, după ce tot auzi de altfel de români, de ce să nu te bucuri de unul din ăsta, chiar să-i găsim cusururi și la ăsta, acuma!? (râs, râs). Ăsta-i felul nostru… Bineînțeles. Imediat te calcă! Eu am auzit pe unul, era un inginer de sunet, și eu: Na, uite ce plăcut cântă băiatu’… / Hm, n-are frazare acolo… Uite ce… lasă-mă-n pace, frate cu frazările tale! La oameni le place… – Mai aveți 1 m 52?! Cum mi-ați spus în ediția precedentă… – Nuu, o să am când mai scad! Nu, 1,58 – 60 am eu! – Prince ăla ciocolatiu e cu două santime mai mic, așa știam eu! – Prince are 1,58! Eu am 1,60. Ca Dustin Hoffman. Da’ amu se poate să mai fi scăzut, știți că la bătrânețe mai scazi… – Greutate… – În jur de 60, 61 de kile… Nu am nicio dietă, așa sunt eu, eu am aceleași kile pe care le aveam și-acum cinci-șase ani, dar lumea mă vede mai slab, poate să fi slăbit în ultima vreme; am în jur de 61 de kile, cam așa… Eu nu mă cântăresc, poate am slăbit, habar n-am… – Mai frecventați literatura sapiențială? – Da. Orice înseamnă știință și spiritualitate. Mă interesează legătura asta. Și când mai pun mâna pe ceva, îs atent. Emisiunile lui Oreste mă bucur că s-au reluat… – Osho, citiți? – Am citit Osho destul de mult. – Și Aivanhov, titanul înțelept, bulgar și franțuzit… – Aivanhov, cum să vă spun, e cel mai mare prieten, prin el am ajuns să ajung așa… Recunosc, stăteam la toaletă și soția mea mi-a dat Gânduri pentru fiecare zi. Așa am început. Și-acuma, am cam tot ce-apare de Aivanhov la noi, imediat avem… Fiind o învățătură orală, mie-mi place foarte mult. Nu-i nimic scris acolo, sunt conferințele lui. – Ei, în spatele lui e erudiție gospodărească, nu șagă! – Oo, da. Normal. Seamănă foarte mult cu ceea ce am învățat de la Maestrul meu, și de-aceea îl respect pe Aivanhov. Și-l iubesc… Dacă e tăcere o juma de oră… – Cu asta, ce ne dați… sapiențial pentru cititorii noștri? – Gândul este: să aibă câte puțin timp, în fiecare zi, să stea cu ei înșiși. Și să se gândească că dacă ei fac o dunguliță de ceva cu inima deschisă , dungulița aia se va propaga pe tot pământul. – Se spune că un om funcționează bine când are trei ceasuri, zilnic, numai pentru el. Numai cu el, în tăcerea lui! – Osho zicea că-ntr-o familie, dacă e tăcere o juma de oră pe zi, e foarte bine deja. F.B.! Să găsești o juma de oră în care să nu vorbești în familie, ceva sănătos… După un pol de anișori… – Vă plictisesc și eu dacă întreb… De ce ați divorțat de Divertis!? – Nu mă plictisiți, eu n-am nimica de ascuns, eu le-am spus și colegilor: după 20 de ani, am considerat că vreau să fac alte proiecte (cum este proiectul ăsta de teatru), care necesitau pentru munca de coagulare, să zic, multe zile la rând, în calup. Și noi, de obicei, aveam două-trei zile pe săptămână… Hai, cu noroc, când filmam, filmam o săptămână; o săptămână scriam și una ne rămânea cam liberă, a fost o vreme, dar acuma, de exemplu, în formatul actual, într-o săptămână se filmează – se înregistrează și-într-una se scrie. Deci, practic, există numai weekendurile libere acum, la colegi. Și de aia le-am spus: dacă era alt format, care să presupună, să zicem, o muncă de 60 de zile, tare, și după aia să facem alt proiect, și proiectul ăla să meargă pe teve, mergeam. Dar nu mă mai interesează un proiect din ăsta teve ritmic, așa, care să-ți mănânce fiecare zi din săptămână. Și cam asta a fost tot… …pe chestia asta am și rămas la desene animate, c-acolo mă duc, trag din când în când vocile la două scenarii, trei, la Animat Planet, și după aia mă mai cheamă, mai sună unii, vezi, mai sunt gata niște scenarii, mă mai duc, probabil săptămâna asta o să mai trag iară la desene, că am tras acum două săptămâni… Deci, mă-ntâlnesc cu ei cam săptămânal, cel târziu la două săptămâni… – Nostalgia catedrei… Ce serbări școlare mai pușcați!… – N-am avut-o niciodată. Făceam serbări ca să-mi alimentez bucuria mea pentru scenă, pentru spectacol. Aia a fost, așa, una din meseriile pe care le-am practicat. Mi-a plăcut! Pentru că eu, dacă nu fac ceva cu bucurie, mai bine nu fac. Dar n-am nostalgie, neapărat… M-am mai întâlnit, în ipostaze inedite, cu foștii mei elevi – m-am bucurat! Și cam atâta, nu… Îmi mai aduc aminte de extemporalele lor, câteodată, și râd! Și cam asta, n-am o chestie, așaa. Oricum, în viață ești și elev și profesor peste tot unde ești, așa că… po’ să fii la catedră și acuma, la cafea, când stăm împreună, învățăm unii de la alții… Cum brutarul face pită… – Politichia!? – Nuu-mi plaace!! Politichia nu mi-a plăcut niciodată! Am zis că mă va interesa atunci când va fi făcută pentru oameni. Adică, să fie o meserie în care ăla zice: Dle, eu sunt bazat, mi-am făcut toate, cum au unii, case, mașini, nu știu ce… După aia, mă duc acolo, și pe salarul ăla de senator de pe unde m-au votat ăștia, mă duc și lucrez pentru ăia care m-au votat. Când am obosit, nu mai pot: las pe altul. Dar câtă vreme e interes personal, politica pe mine nu mă mai interesează… Când e s-o faci într-adevăr pentru om, atunci o s-o consider o meserie, exact ca dulgheritul sau panificația. Așa trebuie să fie și politica, nu trebuie să fie altfel. Așa cum brutarul face pită pentru ăla, celălalt om în transporturi, unul mătură strada, așa și politica, tot o meserie trebuie să fie. La noi politica nu-i o meserie! La noi în politică e-un mod de a căpăta așa-zisa putere (care n-are nimic de-a face cu puterea lucrului interior, mult mai frumos și mai drăguț) și să adune averi. Care, iară, nu-s importante. În momentul în care rămâi fără picioare sau fără mâini, sau fără vlagă, sau fără oameni care să te iubească, primprejur, ce faci cu banii!? – Șofați cu plăcere? V-am văzut coborând din jeep puternic, periculos! – Acuma, da, mi-am cumpărat în sfârșit… Un domn (care mă iubește foarte mult) mi-a făcut o reducere substanțială și am putut să îmi permit să iau, fiindcă nu i-am plătit… – Un ce? – Un Nissan din ăsta. L-am tot văzut… Avea o doamnă o dată unul și mi-a plăcut. Că nu-i nici mare, nu-i nici mic și e foarte plăcut și mie îmi place să merg la munte la pescuit (și mi-am nenorocit mașina cealaltă urcând pe drumurile forestiere, după păstrăvi…), și-acuma, cu asta cred c-o să urc mai ușor un pic, da nu reușeam s-o iau dacă nu-mi făcea o reducere substanțială, a fost de mare ajutor, altfel cred că mai stăteam un an, doi… – Ce vă indispune, la ceasul de față? – Minciuna, în general. Mă indispune, de multe ori, insistența unora, vulgaritatea… Imediat găsesc și un motiv să mă binedispun, mă-ntâlnesc c-un prieten… Ăl mic & aia mare… Marți, prin dricul amiezii, la o masă din colțul Chagall-ului sucevean, Gury Pascu cel mititel și uriaș de simpatic sorbea, zorit, la o cafea. Acolo șezum și râsem, și plân-sem, iată, pentru onor domniile voas-tre. Povestea, clar, a fost mai multă, mai lungă. Omul abia aștepta să is-prăvim treaba noastră și – cu voluptatea lucrului nou – să se urce în mașina lui (cu încă numere roșii de Cluj) și s-o taie spre Iași. Dulcele târg bahluian, unde să presteze, cort la cot cu Maia Morgenstern… Ooo, noapte fur-tunoasă, ziua bucuroasă! Când un om de felul ăstor oameni îți trec pragul, felicită-te că ești pe-aproapelea. Că le ești contemporan… Eu am rămas tarat. Și pentru totdeauna. Și mi-am zis ce mi-a zis musiu Ionică, la despărțiciune: Dlee, să știi că fiștecare dintre pământeni are legături cu toate cele, toate cele. Cu pietrele, cu animalele, cu toate crea-turile vizibile și invizibile. Trăim unii cu alții și nu există barem un fir de praf, barem o celulă, vreun electron în ăst univers care să nu ne privească. Și care, prin vibrațiile sale, să nu fie legat de întreg universul. Să știi că separare între noi nu există. E o iluzie, nimeni și nimic nu funcționează separat… Ce să mai spui?! Am înghițit gălușca. Și am tăcut. Mâlc. Melc! Până azi. Până acu. Când l-am dat în vileag! Pă cine?! Pe omul nostru: IOAN GYURI PASCU. Unicat. Ca la Fondul Plastic… Mulțam! A notat DUMI BRAD