„Curcubeu de suflet”

Ilie Dan, bucovineanul născut la Pârteștii de Jos, profesor universitar la Iași (o perioadă și la Universitatea din Aix-en-Provence, Franța), este un apreciat om de litere. Ni-l recomandă numeroase studii literare cu privire la operele lui Ion Creangă, G. Topârceanu, I.I. Mironescu, precum și mai recentele cărți, „Probleme de filologie română”, „Contribuții”, „Retrospectivă și perspectivă”, urmate de volumele de poezie „Orga inimii” și „Curcubeu de suflet”.

 

Un semn al strânsei legături cu pământul natal este și studiul „Toponime din Valea Solonețului”. Apariția volumului „Curcubeu de suflet” nu este numai o bucurie a frumosului visat, ci și o binefacere pentru vremea în care trăim, când poezia și cartea, în general, par a fi privite drept „demodate”. Cu subtitlul „Minunea iubirii, în catrene”, volumul a apărut la Editura „Quadrat” din Botoșani, în 2007. Pentru orice iubitor de poezie și pentru simplu cititor, cele 110 catrene, prin fiecare titlu, trimit la versul-metaforă sau la metafora ca vers, radiind generos prin expresivitate. Tema catrenelor este iubirea, sentiment ce însoțește firea omului până la apusul ei, „pentru că trăim și murim în singurătate și iubire”, cum spune poetul. Motivele poetice: timpul, lacrima, roua, dorul, zăpada, crucea și pădurea îmbracă deplin ideea poetică în aura noastră națională. Metaforic exprimat, sentimentul iubirii este „o lumânare prelinsă din-tr-un cer, /Icoană albă, plânsă, și, totuși, nesfârșită”, sau „în-tr-un ciob descântat, e jarul din lumina inimii arse”. Iubirea e percepută ca „un păcat frumos”, „dureri nespuse”, „descântece și vrajă”, care lasă inima „scoică aruncată plângând pe mal” și care poate fi „nepământeană, frântă”, „bolnavă”, „zdrobită”, dar și minune care doare” și „rugă și sfârșit”. Un onorant loc ocupă în versurile poetului femeia, supranumită „femeie dumnezeie”, „zâna de rouă a iubirii”, „sărutată de fulger și plânsă de stea”, „femeie poem”, „vis”, „nădejdea nebună” sau „semnul biruinței”. Bărbatul e doar un „haiduc al neliniștii” și „fagul singuratic de dragoste uscat”. În relația cu timpul, iubirea este vitregită, fiindcă „timpul e vrăjmaș”, e „ceas care a zugrumat un an”, „e amiază de toamnă”, „vremuri de amurg”, „anotimp ciudat”, „e copac al clipei”, „un hău de timp”, „între mâine și azi”, „un clopot al vremii”, pentru „albastrele anotimpuri ce s-au dus”. Motivul dorului însoțește curgerea vremii: este un „dor durut”, „precum stejarii adormiți în cântecul ploii”, „blestemul iubirii”, „dor nebun”, dar și „toiag lumină” și „la-crimă a fântânii bolnave”. În capitolul (II al volumului) „Rătăcit în Paradis”, eul poetic se autodefinește: „în calendarul vremii, o filă am rămas”… „cu suflet bolnav de așteptare”, „albit de mari ză-pezi de dor”, „rătăcit în păduri de întrebări”, „în iad de întrebări” și „pribeag sub adânca uitare”. Catrenul „noi” cu care se deschide volumul și care apare și pe coperta a IV-a, este o sinteză a cărții: „Cutremurat mă întreb acum și mereu: /Rouă de stele tu ești, cărarea poate sunt eu?… /Ești Floare de Colț, în mâna lui Dumnezeu, /Icoană în pră-pastia sufletului meu!”… Poate că numai un poet bucovinean (din Pârteștii Sucevei) putea să ne facă un dar atât de prețios, acum când poezia se aude ca „un bocet lin de stele” în pagini de carte. Prof. VIORICA LAVRIC, Gura Humorului