Haralambie

În societatea tradițională românească, boala și suferința erau tratate și suportate cu mult stoicism, în credința că acestea se converteau în plan psihospiritual în niște câștiguri ale ființei umane, pentru ca, apoi, să contribuie la aplanarea păcatelor omului, precum și la ușurarea trecerii prin „vămile văzduhului”. Să ne închipuim cum se prezenta situația în societatea tradițională, când superstițiile erau dominante, iar știința medicală era cu totul inexistentă. În aceste condiții, lumea a găsit, totuși, căi de alinare în cazul bolilor și, mai ales, al maladiilor care secerau anual mii de vieți.

 

În acest context, în cadrul punților de sărbători, s-au instituit unele puncte de sprijin și de nădejde, anumite zile din calendar cu sfinții patroni ai bolilor, niște zile faste în ceea ce privește și culegerea anumitor plante de leac. La 10 februarie, calendarul bisericesc și cel popular îl consemnează pe Sfântul Haralambie, o prezență celestă, iar, prin extensie, și una mitică, când în lumea satelor elementul sacru se contopea cu cel profan, practicile etno-iatrice derulându-se cu multă atenție și mare pioșenie. După credințele populare, Haralambie este sfântul care poate stăpâni ciuma, precum și alte boli, iconografia înfățișându-l ținând ciuma înlănțuită la picioarele sale. Tradiția bucovineană îl înfățișează pe acest sfânt ca fiind, în viața sa pământească, un păstor blând și iubitor de animale, motiv pentru care a fost investit drept apărător al acestora, ve-ghind asupra lor din spațiul celest, el tămăduind și bolile omenești. Se credea că „din momentul în care Dumnezeu i-a dat putere asupra ciumei, el a legat-o de grumaz cu un lanț de fier… și o sloboade atunci când oameni îi nesoco-tesc ziua sa”. În ziua de 10 februarie, când sfântul era mai prezent în existența lui eternă, la sate, în biserici se sfințea apa, se făcea agheasma Sfântului Haralambie (aspect valabil și acum), pe care oamenii o beau, stropeau apoi porțile, gardurile, casele, animalele și chiar nutrețul din gospodărie, totul fiind săvârșit pentru ca habitatul uman să fie ferit de forțele malefice aducătoare de boli. În trecut, în această zi se postea, se ducea colivă la biserică (coliva lui Haralambie), care după sfințire se consuma de către fiecare câte puțin, restul aruncându-se prin livezi, se punea în hrana animalelor sau, parte din aceasta, se păstra pentru momentele în care oamenii se îmbolnăveau. În Bucovina, femeile obișnuiau să înconjoare casele în trei momente cheie ale zilei (dimineața, prânz și seara), stropind totul cu agheasmă. Gos-podinele mai obișnuiau să coacă câte un colac mare pe care, în zorii acestei zile, îl rupeau și-l aruncau în cele patru zări, drept ofrandă duhurilor necurate, aducătoare de boli și, mai ales, colacul era aruncat pentru ciumă. Acum, animalele de tracțiune (cai, boi) nu se înjugau sau înhămau, oamenilor fiindu-le interzis prelucrarea produselor animaliere (piei, lână etc.). Această zi era și un moment propice pentru observarea vremii: „de Haralambie dacă-i veacul rău (timpul, vremea – n.n.) să aduni ogrinji (coceni desfrunziți) și să-i arunci pe pârâu, dacă plouă în această zi, vremea se va încălzi imediat”. Prin unele sate (Bilca, Putna, Brodina, Falcău, Nisipitul, Straja) se făceau în dimineața acestei zile băi ritualice pentru curățirea trupului de boli, totul fiind împlinit și de rugăciuni către Sfântul Haralambie; se mai obișnuiau praznicele și pomenirile pentru cei ră-puși în împrejurări năprasnice. Prin exercitarea practicilor magice din această zi, omul își crea o atmosferă și un cadru favorabil, când prezența sfân-tului protector era esențială, fiecare celebrându-l, apoi așteptând protecția din partea cerului. Acum, în pragul primăverii și, în special, înaintea noului an pastoral, Sfântul Haralambie fiind însușit și ca un patron al casei, familiei și al comunităților umane.