Soldații pe câmpul de luptă

Tristețe care îmi faci praf sufletul în după-amiezi de tinerețe cernită, tristețe maladivă, cui să te dau? Cine vrea să-mi ia povara de a mă regăsi în sutele de mâini tremurânde ale bolnavilor, ale săracilor, ale pierduților cu mintea în stele din țara mea… România? Tristețe care mi-ai îmbrățișat existența ca o blană luxoasă de jder, cui să te dau? Care dintre domnii din loja cu lumini fosforescente s-ar pricopsi cu o amărăciune în plus?

 

Cine și-ar asuma o viață ratată și ar abandona bastonul de mareșal al politicii numai de dragul de a se mântui într-o luptă a tăcerii, în imperiul anonimatului? Țara în care trăim se numește Renunțarea, politicienii noștri umblă deghizați cu masca prețioasă (și prost lucrată) a lui Napoleon Bonaparte. Au amante și cizme cu toc în picioarele scurte și își sacrifică soldații pe câmpul de luptă. Numai geniul i-a ocolit și nu s-a găsit încă nici o insulă unde să-și trăiască exilul. Puterea de cumpărare a leului scade. Ni se bate toba că vom fi pensionari fericiți. Parcă aș vrea să las baltă dramul de tinerețe rămas și să mă îmbăt cu minciuna unui viitor care nu va exista. Cum nu există nici un politician căruia să-i dăruiesc tristețea mea maladivă. Țara în care trăim se nu-mește Promisiunea. Aveți răbdare. Dacă moartea vă ocolește, veți fi (chiar așa!)… niște pensionari fe-riciți…