Mănca-ți-aș !

Îmi place obiceiul Cotidianului! Ediția lui de luni, când e însoțit la purtător de-o cărțulie (de ținută enciclopedică); și miercurea, când avem pe-acilea o piesă belestristică. Să vă ție, mult & bine, bravul nărav, fârtați! > De aceea, astăzi, iubite cetitoriu, te voi pofti – te voi momi cu niscai bucate alese, chiar din cartea scoasă în astă săptămână: HRANA (spune-mi ce mănânci, ca să-ți spun cine ești), iscălită de Anne-Lucie Raoult-Wack, inginer agronom, specialistă în mediul rural – lucrare apărută în 2001, la celebra tiparniță Gallimard. Spicui (de la spic?!) pt. tine, iubite gurmand, că doar, nu-i așa?!, omule și, așijderea șobolanului, animalul cel mai asemănător cu noi din p. de v. alimentar!?

 

Dar întâi, să punem totul sub numele faimosului antropolog Claude-Levi Strauss (care a spus cam în felul acesta): Hrana trebuie să fie nu numai bună de mâncat, ci și să dea de gândit! Mișto! Că doar, nu-i așa!?, păpând noi la o roșie în plină iarnă, mâncăm și o bucată din soarele Mediteranei, păi nu?! Boon! Acu hai să halim câteva… feliuțe din… bucătărioara pomenită. Citez (pag. 19-24): În Ev. Mediu, felurile de hrană produse din sau în apropierea pământului, precum ceapa, usturoiul, napul, morcovul, carnea de porc, căpșunile sau pepenele erau considerate de mică valoare și deci destinate săracilor. În schimb, felurile de mâncare provenind de deasupra solului, precum păsările sau alte fructe decât căpșunile și… harbujii, de exemplu, erau considerate nobile, prin urmare rezervate claselor sociale superioare. Fiecare trebuia să mănânce conform propriei condiții sociale. Nerespectarea acestui cod constituia o transgresiune socială. Țăranul era chiar nevoit să se confeseze dacă îndrăznise să adulmece mâncăruri delicate… Nobilii mâncau mai mult fazan și carne slabă decât oamenii de rând, iar asta le conferea o inteligență și o sensibilitate mai suple decât ale acelora care consumau bou sau porc… Oops! Mare ți-i grădina… Să mai dăm foia… În Europa Occidentală, trecerea la o alimentație cu farfurii, tacâmuri și pahare individuale se face progresiv, între secolele al 14-lea și al 18-lea, furculița impunându-se ca o ustensilă pentru servirea mesei după ciuma neagră (1346-1353), odată cu ascensiunea preo-cupărilor pentru igienă… Boon! Și vorba lu’ ăla vestitu (și cu nume de prăjitură) – Brillat Savarin (din Fiziologia gustului): Creatorul, obligân-du-l pe om să mănânce pentru a supraviețui, îl invită s-o facă prin pofte și îl recompensează pentru că a făcut-o prin plăcere… Fain zis! Iară noi să meeerem mai departe: …începând cu sec. al 12-lea, circulația corăbiilor navigând pe „dru-mul mirodeniilor” permite introducerea în Europa a zahărului, a cafelei, a ceaiului sau importul de cacao, iar din sec. al 16-lea, a roșiei, a porumbului, a fasolei păstăi și aa… barabulelor. În afară de morcov, majoritatea celor consumate astăzi pe continentul european vin din alte părți: fasolea păstăi, roșia…, popușoiul, ardeiul iute (giușca!), dovlecelul și avocado vin din America; usturoiul și ceapa, din Asia; vânăta și năutul, din India… Bine-ghine, da’ de la noi, ce vine?! Care vine, vine, vine… Și calcă. A fost nevoie de un secol și jumătate pt. a convinge epoca lui Ludovic al 14-lea să adopte barabula și pătlăgelele și ca populația franceză să învețe să gătească și să aprecieze acest produs, înainte necunoscut… Frumooos! Vom mai… găti și ne vom mai hrăni din cartea de bucate pomenită – Hrana, bla-bla… > Și , dupe asemenea crăpelniță, hai cu ceva felii mai de Doamne-ajută: Molțămăsc fr. & f. frumos la toți cei care mi-au arătat semne de bucurie și apreciere Drăgioeștilor mei, coconul meu livresc din vremea din urmă. Mulțam fain! Ne vom mai găsi pe traseu. Aleasă gratitudine și dlui Frantiuc Mihai din Mănăstioara-Sireților, tot din aceleași pricini… > Că, vorba aia… Când cineva ține la un copac (un… brad, un conifer, să spunem!), acesta e mai viu. Când cineva se află lângă copac și nu îi arată cea mai mică atenție, arborele – chiar așa! – e trist și mai puțin viu. Când apare grădinarul însă, întreaga grădină e bucuroasă. Așa stau lucrurile. Împreună cu ființele. Și fericirea – ține minte, hombre, pt. totdeauna vieții tale! – mere mână în mână cu ideea de grădină. Să nu uiți asta niciodată, amice… Ți-o spune un Stan, pardon, un… (Dumi pățitul, împu…)