…Mă pregătesc sufletește pentru momentul despărțirii. Îmi amintesc de vorba lui Emil, în momentele de bilanț, când plecau fiicele noastre la facultate, el le îmbrățișa și le spunea așa: „Faci ce faci, cu prudență să faci și să ai în vedere sfârșitul”. Iată că și la mine e o formă de sfârșit. Eu zic că finis coronat opus, dar nu toată lumea împărtășește bilanțul meu în aceeași formă sufletească, pentru că, personal, am conexiuni speciale cu această instituție care m-a format, ca elevă a acestui liceu, în exigența spiritului pe care l-au avut dascălii de la vremea aceea și chiar uneori spun – poate deranjează vorba mea –, dar spun că-mi este dor de parfumul cancelariei de altădată. Culoarul spre cancelarie mie-mi dădea fiori emoționali, realmente. Și îmi impuneam un auto-control sever când intram în cancelarie.
Poate că sunt Rac, prin zodie, și mă întorc îndărăt în tot ceea ce fac și, din punct de vedere sentimental, și social, și din toate punctele de vedere. Poate din cauza aceasta tot fac comparații, nu zic că subestimez generațiile care vin (toți am fost și tineri), dar stilul nostru, rigurozitatea, tenacitatea, exigența care ne-au caracterizat pe cei care au fost înainte și au construit cu adevărat aici, am senzația, uneori , că cei care sunt pe-aici… să nu zic distrug, dar nu prețuiesc ce-au făcut cei dinainte. Și am o vorbă care, une-ori chiar deranjează; și am spus: se învârt profesorii adevărați în mormânt! Și mai mult nu spun, să înțeleagă cine are de înțeles… pentru că exigența la clase a luat alte forme, nu e calitatea mea să interpretez treaba aceasta, dar de-acolo pornind, lipsa de exigență, se răsfrânge… Și dacă apetitul pentru lectură îl stimulăm noi cei care muncim cu cartea, singuri n-o putem întreține, n-o putem alimenta, dacă și de la clasă nu există conexiunea dintre profesor-diriginte și bibliotecă. Deci, eu personal am așteptat a mă vizita mai des profesorul-diriginte, profesorul de limbă și literatură română, să vizioneze fișierul și să aibă curiozitatea sau chiar exigența să vadă ce citesc elevii, cât citesc elevii și să simtă și elevul legătura dintre bibliotecar și profesor. Pentru că în colaborarea noastră, a bibliotecarului, cu clasa, apar inadvertențe care nu pot fi rezolvate fără catalog. Elevul este elev și am model și nepotul meu care este elev în clasa a IV-a și mi-a spus: „Bicuțo, copiii de astăzi nu mai sunt cum îi știi tu!”. Și dacă e să accept această formă, această atitudine greșită modernă sau cum să-i spun (că sunt eu de modă veche), nu se poate lucra decât într-o strânsă colaborare cu cei care au catalogul. Pentru că aici mai dăm cartea sau n-o dăm, o dăm când vrem sau când ne-amintim că suntem datori. Dar dacă el simte că dl diriginte trece pe la bibliotecă, doamna profesoară de limbă și literatură română trece pe la bibliotecă și sunt verificată e o dovadă de unitate. Eu îmi amintesc când eram în anul doi în liceu, abonată și eu ca elevă la biblioteca aceasta, și cu navetă de la Ițcani, aveam o restanță și profesorul meu diriginte, profesor de latină, Ilie Rotaru, un om de modă veche, fost inspector școlar, un tip riguros și impunător, și prin ținuta fizică și prin prestanța profesională, m-a apostrofat, m-a ridicat și m-a întrebat: „Tu când duci cartea la bibliotecă?” Și eu m-am pripit și-am spus: „Mâine!” A doua zi, navetă, ne-agățam și noi copiii de-o căruță, că nu erau autobuze la dispoziție ca acum, mai veneam și pe jos, prin lunca Sucevei, am uitat de promisiune. Dl profesor-diriginte nu m-a mai căutat pe mine, a venit la bibliotecă și a văzut că eu, în continuare, am fost datoare, iar când am primit carnetul de note, la sfârșit de trimestru, eram încondeiată cu 9 la purtare. La ora aceea era o mare rușine, ca elevă, să ai nota nouă la purtare. Mi-am permis să-i cer socoteală: ”Dl profesor-diriginte, dar ce s-a-ntâmplat?!” Și-i tremurau mâinile pe catedră și mi-a dat ca replică o formulare care suna: „Nerușinare din partea ta, da’ cum mai îndrăznești?!” Și m-a poftit să mă-ntorc în timp și să-mi amintesc ce-am promis… Acum a dispărut treaba aceasta. Acuma trebuie să umbli cu arcanul ca să recuperezi ceea ce dai. Cea mai… Dimensiunea bibliotecii noastre se desprinde cu ușu-rință de celelalte biblioteci din județ, nu numai prin di-mensiunea valorică, ci și nu-merică: este cea mai mare bibliotecă din județ. Spre mândria noastră, avem în dotare și-un fond documen-tar, carte veche, în limba lati-nă, greacă și germană veche (gotică). Avem modele de ma-nuale, avem documente de problematici diferite, enciclo-pedii, tratate de astronomie, istoria religiilor, materiale care vorbesc despre începutu-rile învățământului în Buco-vina, materiale care vorbesc de începuturile medicinei în Bucovina…, toate sunt como-ri, sunt chiar cărți cu foiță de aur, eu le-am protejat cât am putut fără să-mi precupețesc sănătatea mea, și chiar sufe-rind de la unii „intelectuali” (cu ghilimelele de rigoare), care mi-au sugerat să scap de aceste comori, că pot fi tran-sferate în altă parte, putem face în sala aceasta altceva, și am luptat, uneori am fost socotită o răzvrătită, o inabor-dabilă, o bibliotecară mai puțin accesibilă, pentru că m-a caracterizat severitatea. Am protejat tot ce este aici ca pe lucrurile pe care le prețuiesc mai mult acasă; am dojenit ca o bunică, ca o mamă elevul care a distrus, cel care a în-drăznit să rănească… cartea, însușindu-și un fascicol, un capitol, o problemă care-i trebuia și restituindu-mi cartea incompletă. Biblioteca a suferit mult… Am suferit în anul în care s-a demarat consolidarea liceului nostru, lucrare care avea, din punctul de vedere al unora, motivație, dar, în ceea ce mă privește, și biblio-teca a suferit mult. Și eu ca persoană fizică (am culmi-nat, după activitatea aceasta, cu apariția unei boli cu care plec ca zestre la pensie), dar și cărțile au avut de suferit, pentru că impropriu au fost depozitate într-o sală de sport, unde au zăcut aproape doi ani în praf, iar eu în mijlocul lor, acolo. Readucerea lor aici a fost în chip primitiv, cu navete, și biciuită de vorbele unora care nu înțelegeau efor-tul fizic, care trebuia, eu cu două brațe, să-l depun și să reașez cărțile nu după ureche, ci cotare zecimală desăvâr-șită. Pentru că dacă unii ar putea avea curiozitatea și ar vizita și alte biblioteci din județ, ar constata că la cele mai multe biblioteci cărțile sunt așezate după cum – să-mi fie scuzată formularea – procedează practic gospodina acasă, să-și găsească ingredi-entele mai aproape. În biblio-teca noastră nu veți găsi așa ceva. Cotarea este strict zeci-mală cu toate subgrupele ei, chiar după cinzeci de ani de existență a fondului de carte veche care a fost recuperat, pentru că a fost protejat și adăpostit în beciul liceului nostru c-un zid subțire de cărămidă și după ce s-a in-stalat liniștea (în 1954), bi-bliotecara de atunci, Filomela Ianovici, datorită ei au fost scoase la lumină cărțile de patrimoniu pe care le vedem acolo, dar nu s-a găsit nimeni care să le clasifice zecimal și eu am fost cea care m-am aple-cat asupra lor stăpânind oare-cum destul de bine limba și literatura germană și am în-drăznit să mă ating de ele și să las acestei biblioteci și un fond documentar clasificat zecimal. Nu numai fondul documentar este mândria noastră, toată dimensiunea bibliotecii este spre lauda noastră, toate domeniile s-au bucurat de atenția noastră. Pe lângă cele aproape 60 de mii de cărți existente aici, am avut ani de zile, ca voluntariat, munca cu manualele școlare, un efort fizic nemaipomenit. Și dacă bibliotecarul nu este riguros și foarte, foarte ordonat nu poate răspunde la solicitări. Îmi vine greu să mă desprind de tot ceea ce este aici, un conglomerat de spirite. 40 de ani de muncă am avut în liceul acesta, la 1 octombrie. Și anii de liceu, sunt 44 de ani de când calc, cu aceleași emoții, cu aceleași vibrații, pe scările acestui liceu …O perioadă scurtă la liceul pedagogic… și am revenit aici, dar prin toate compartimentele în care am lucrat, am pretenția să subliniez, pentru cei care nu au înțeles, că nu mi-am bătut joc de ceea ce am făcut … Omul sub vremi… …În vizitele pe care le fac și pe la universitate, la un compartiment de 9 – maximum 12 mii de volume, e un bibliotecar. Aici, am fost singură (și cu manualele școlare!). A fost o muncă enormă… Elevul ajunge în anul 4 și nu știe să formuleze o cerință. El are nevoie de o poezie sau un subcapitol și trece peste autor și peste vo-lum, de la el și pretenția că omul care muncește în biblio-tecă trebuie să cunoască toate poeziile și toate subcapitolele de care el are nevoie și atunci bunica din mine începe cu dojana. Unii elevi m-au înțe-les că nu fac decât să retușez comportamentul lor și închei, spunându-le: „Veți ajunge studenți, dac-ați ajuns să ono-rați liceul nostru să fiți elevi, sigur veți fi și studenți. La o bibliotecă universitară, dacă vă veți adresa așa, n-o să fiți serviți. Nu-mi cereți mie „Doi-nița” sau problema 57 de la pagina 152, că nu poate ști nimeni treaba aceasta”. Eu, acum, prin rutină, mă duc și deschid cartea imediat… Cartea, ca o rugă… Se citește. La noi nu ne putem plânge de treaba aceasta. Este un adevăr, informatizarea e o tentație acum sporită și comodă, dar eu cred în existența cărții în bibliotecă și emoția firească pe care ți-o dă cartea , în momentul în care o atingi… Câte spirite su-nt aici! Eu, când intru în bi-bliotecă, mă credeți, și nu mă vede nimeni , spun o rugă-ciune: „Doamne, îți mulțu-mesc pentru pâinea pe care mi-ai dat-o!” Și zic: iată, câtă lume mă vede aici, trebuie să fiu atentă. Eu, când pun mâna pe-o carte, pun mâna pe autor și sunt foarte atentă, atenția și exigența mea i-a iritat pe unii. Că bibliotecara este prea severă; chiar cineva mi-a spus odată, un fost director, cu ani în urmă, că elevii se plâng că bibliotecara este prea severă. N-am înțeles! N-am catalog, nu pun doi la nimeni, dojenesc doar dacă se distruge, pentru că trebuie să lăsăm peste timp. Ce lăsăm peste timp?! Și după recon-solidarea liceului, am spus și spun și pe această cale: RĂMÂNE DUPĂ NOI DOAR BIBLIOTECA! În sfârșit… …O viață în biblioteca ălui mai faimos liceu din Suceava. Doamna a apucat-o spre pensie… Victoria Ursu, soția ilustrului magistru Emil Ursu, a primit decizia de pensie. Acu, se nevoiește și mai predă cărțile domnișoarei Corina, un personaj plăcut, priceput, de nădejde. Dna Victoria va suspina de-acu încolo amar de vreme după… jucăriile-bijuteriile domniei sale. Da’ las că are și acasă (în casa cea originală făcută de soțul ei după chipul și asemănarea culturii și civilizației latine). Și mai are și nepotul, și fetele cele două foarte mintoase din București. ATÂT! Pe astăzi. Pentru că noi am depănat mai multă poveste și n-am adunat totul aci din discuția noastră. Poate în altă ediție… Și decor final… Ies din biblioteca liceului unde am învățat însumi. Îmi scot pălăria (pardon, șapca) în fața sa și a celor… 60 de mii de cărți (și… bunătăți) adăpostite pe-acilea, din care, la vreme, m-am înfruptat însumi. Slăvesc noul look al dnei Victoria (f. modern și frumos coafată), refuz paharul de vin cu care sunt îmbiat, trag încă odată cu codița ochișorilor spre domnișoara care se va înhăma la munci nasoale pe-acilea și plec. Aa, și mai mângâi la pisica de Puffy, ceva alb-alb, mătăsos-mătăsos și pisicos. Și plec în drumul meu, drumurile noastre toate… Și cu gândul ăl bun și cu cel rău pe care-l mestec și depozitez reverent și deferent prin cel corazon. Recitând în balade vesele și triste cu tata Bacovia: O, liceu, cimitir al tinereții mele, profesori pedanți și examene grele… A notat DUMI BRAD Amical, deferent, imperti…
Comentarii