George Muntean la o aniversare pe care n-a apucat-o

Dacă ar mai fi trăit, fermecătorul George Muntean ar fi împlinit astăzi 75 de ani. Dar după ce l-am sărbătorit la a 70-a aniversare, l-am pierdut cumva surprinzător, deși a stat o vreme într-o comă profundă, nesigur parcă în ce parte să se îndrepte. A fost ca și cum nimeni nu s-ar fi gândit că s-ar putea întâmpla cu adevărat. De aceea, mai tresărim uneori, când în Redacție totul se însuflețește la apariția unui oaspete povestitor, prietenos și apropiat, cum se întâmpla în timpurile imprevizibilelor sale reîntoarceri în Bucovina, cu Doamna Adela alături purtată ca un trofeu, după tiparul poveștilor cu mândri cavaleri și domnițele lor câștigate în lupte grele. Dar e numai o părere, George Muntean rămâne într-adevăr plecat, de venit mai vine câteodată Doamna, aievea sau într-un poem.

 

Iată însă că la începutul acestei toamne cu noiembrie aniversar, poșta ne-a adus un plic de la dl Constantin Călin pe care începusem să-l aștept pentru 17 noiembrie încă din vară, de la vernisajul expoziției cu lucrări ale artiștilor bucovineni aflate la Muzeul de Artă din Bacău. Un plic, grație căruia – Mulțumim, mulțumim, Domnule Constantin Călin! –, George Muntean ni se mai adresează nouă, celor care la ,,Crai nou” i-am fost cititori fideli. Dar înaintea acestei lecturi, un fragment din scrisoarea care ne-a fost adresată și în care, fiind vorba de întâmplarea care a făcut ca aceste articole, trimise pentru revista ,,Sinteze” a dlui Constantin Călin să ajungă în Bucovina, tot de George Muntean este vorba: „V-am promis cândva că vă voi da pentru paginile pe care le realizați în «Crai nou», un articol de George Muntean, presupus a fi inedit. Iată că vă dau două. Primul, cel despre sculptorul Constantin Antonovici, mi-a fost trimis la 6 august 1995, când încetase prima serie a «Sintezelor», iar al doilea, despre «Masonerie în Bucovina și Basarabia», printr-un «intermediar», la 28 ianuarie 1999, împreună cu alte câteva texte, din care, având paginile arondate, am început să public abia din aprilie acel an. În iulie a încetat și seria a doua a suplimentului [revista «Sinteze» a apărut ca supliment al cotidianului «Deșteptarea», n.red.], așa că el a rămas pe dinafară. Ambele articole au interpolări ale autorului, care obișnuia să-și completeze materialele ajunse în faza de dactilograme. Astfel, multe din ele, inclusiv acestea, au fie pe rama paginilor, fie în interstiții numeroase adaosuri făcute cu un scris mărunt, uniform, totuși lizibil. Ceea ce mă determină să cred că articolele pe care le-am primit (și pe care vi le trimit acum Dv.) reprezintă versiuni ul-time, atunci revizuite, e culoarea proaspătă a unora din însemnări (operate cu pixul). Dacă am și îndoieli asupra ineditului, ele provin din faptul că George Muntean, un om – cum singur se declara – amestecat în o mie și o sută de treburi, era un autor adesea grăbit și risipitor, care nu urmărea foarte atent circulația propriilor texte, iar la nevoie le relua pe unele din cele deja difuzate, cu un nou elan și cu un plus de știință.” (Doina Cernica) Masonerie în Bucovina și Basarabia Prima mențiune cunoscută până acum în legătură cu prezența fenomenului masonic pe teritoriul de astăzi al Bucovinei datează din 29 aprilie 1772, când a fost imprimată la Sadagura o medalie care atestă înființarea lojii militare Marte, în orașul Iași, având probabil venerabil pe saxonul Peter Nicolae von Gartenberg-Sadogurski, fost administrator al monetăriilor din Cra-covia și Varșovia, intendent al armatelor rusești de ocupație din războiul de la 1767-1774. Putem vorbi, însă, de francma-soni originari din respectivul spațiu încă înainte de această dată, cum au fost vornicul Va-sile Balș, venerabil al unei loji din Iași la 1749 (era rudă cu căpitanul, baronul și diplo-matul Vasile Balș, 1757-1832, guvernator al Bucovinei, după ocuparea acesteia de către austrieci, el însuși membru al unei loji vieneze), ori arhi-mandritul Gherasim Clipa, din Vicovu de Sus, traducător, între altele, într-o expresivă românească, al cărții lui Ga-briel Perau Taina francmaso-nilor (1787, ms. 451, B.A.R.). Aceștia sunt doar câțiva, pen-tru că e aproape sigur că vii-toare cercetări, de tipul celor întreprinse în ultimii ani de bucovineanul Liviu Papuc, vor da la iveală noi nume și struc-turi masonice venind din ținu-turile bucovineano-basara-beano-herțene. Pătrunderea timpurie a ide-ilor masonice în respectiva zo-nă nu e întâmplătoare, întrucât nordul Moldovei de atunci, și cu deosebire Bucovina de mai târziu, a fost unul dintre cele mai dense sub raport spiritual și mai deschise spre orizon-turile lumii. Împânzit cu măr-turii arheologice ce coboară până în paleolitic, brăzdat imemorial de drumuri ce lea-gă răsăritul și apusul, nordul și sudul Europei, cu prelungiri către Asia și Africa, marcat semnificativ de mo-numente istorice, între care strălucesc mănăstirile pictate, cu un învățământ ce bate către șase secole și jumătate (școala latină de la Siret din 1371) și cu străvechi urme de sihăs-trism și alte forme de inițiere, dar și de luptă dreaptă, de multiculturalism organic, – el a receptat mereu ideile noi ale lumii, adaptându-le specifi-cului local și național (de luat în seamă că o lojă din Cernă-uți de la începutul acestui secol se numea Fraterni-tatea). Se cuvin amintiți măcar, dintre cei mai cunoscuți, frații Hurmuzachi – Eudoxiu (autor al marii colecții de documente ce-i poartă numele, în desfășu-rare și astăzi), Constantin (au-tor al primei Condici civile a Moldovei – cod civil), jurna-liștii Alecu și Gheorghe, cu un rol important în revoluția de la 1848, când Bucovina a fost, simbolic, oglinda viitoarei Ro-mânii, la Cernăuți și Cernauca putând fi întâlniți Alecsandri și Kogălniceanu, Șaguna, Ba-rițiu și Pumnul, Bălcescu și Bolliac, precum și mulți alții din întreg spațiul național, u-nii dintre ei francmasoni de seamă. Pilda lor va fi urmată și consacrată statal, întâi, prin Unirea din 1859, precum și de către bucovinenii voluntari de la războiul de la 1877 și mai ales de către cei angrenați în conducerea mișcărilor care au dus la înfăptuirea statului nos-tru național, unitar și suveran în 1918. De notat că după ane-xare, unii bucovineni emigrați sau stabiliți în Moldova, Muntenia, Transilvania ori în alte zone ale fostului imperiu etc., au devenit acolo francma-soni (cum e cazul cu cernău-țenii Jules Levandovsky și Eduard Hayeck, între alții). La fel stau lucrurile cu o seamă de basarabeni, unii ajunși la Moscova, Petersburg sau în alte locuri din spațiul ameri-cano-asiatico-european. De asemenea, în aceste ținuturi românești ocupate au venit masoni sau viitori francma-soni din alte orizonturi ale lumii, găsind aici, de regulă, teren prielnic de propagare a idealurilor de democrație și demnitate umană. După a-ceastă dată masonii bucovi-neni și basarabeni (unii cu rol decisiv în făurirea noii Ro-mânii) s-au unit cu toți ceilalți și au activat până la ocupația sovietică din 1940. Frângerea Bucovinei și ocuparea pro-vinciei Basarabia și a ținutu-lui Herța în 1944 a făcut ca masoneria să se șteargă tragic acolo, francmasonii depistați fiind aruncați în închisori sau deportați. Din 1990, firul a în-ceput să se înnoade, cu mari dificultăți, ca reflex al prigoa-nei de până sub ochii noștri. Însă pasul a fost făcut, iar roa-dele nu vor întârzia să se arate, în lumina acelorași idealuri, oricât de grea ar fi realizarea lor din nou. În Basarabia, masoneria pare a se fi consolidat, pe te-melii moldovenești mai vechi, prin exilații decembriștii ruși, în frunte cu Pușkin, după 1821, când se înființează loja Ovidiu (în amintirea marelui poet latin exilat la Tomis). Oricum, un fir al ei se poate urmări până în contempo-raneitate, ultimul mare supra-viețuitor al ei fiind luptătorul și scriitorul Pan Halippa, cu care am fost apropiat de prin 1966, unindu-ne aceleași ide-aluri de reîntregire a statului național și cu care am abordat adesea, în intimitate, aspecte ale masoneriei, de care nu s-a dezis niciodată. O lojă ma-sonică basarabeană ar trebui să-i poarte numele. De altfel, la Chișinău încă există clă-direa unui Templu masonic, cu altă destinație astăzi (între altele, acolo e sediul redacției periodicului Glasul Nați-unii), a cărui imagine o vom reproduce într-un număr vii-tor. Este aproape sigur că vi-itoare cercetări la Cernăuți și Storojineț, poate la Suceava, la Chișinău, Ismail și Cetatea Albă, ori Hotin și Orhei, dar mai ales la Moscova și Petersburg, la Kiev, Lvov (fostul Lemberg), Paris, Londra, Berlin și Viena, ori USA, vor da la iveală documente importante pentru prezența masoneriei pe acele locuri, ca și pe întregul spațiu românesc, la a cărui dezvoltare, organizare mo-dernă și unitate statală suve-rană au contribuit și au datoria să contribuie până la redes-ăvârșirea lui, prin devotament ce tinde la necesara și lucida uitare de sine. Aș încheia cu amănuntul că Dimitrie Cantemir (socotit în-temeietorul masoneriei ruse) a fost favorit al lui Petru I, că Horia a fost primit de mai mul-te ori de împăratul Austriei, că Eudoxiu Hurmuzachi a fost în bune raporturi cu Francisc I al aceluiași imperiu, că Ion Ghica a fost primit de către sultanul otomanilor, că ace-lași și Alecsandri și Brătianu și Bibescu au tratat cu Napoleon III, că Alexandru Vaida Voievod a avut un rol important în recunoașterea statului român de după 1918, că her-țeanul Ionel Șoneriu a mediat pe lângă papalitate și alte instituții naționale și in-ternaționale, încât putem afir-ma că masoneria română a avut un rol important și sta-tornic în devenirea României moderne. Să mai menționăm, totuși, întâlnirea lui Pan Ha-lippa cu Lenin și a lui Ionel I-nculeț (de asemenea franc-mason, ca și Zamfir Arbure, N. Alexandri etc.) cu Keren-ski. Ceea ce în 1918 a devenit o realitate tulburătoare este pentru noi, inclusiv pentru francmasonii români de astăzi, un reper și o speranță plină de temeiuri. Constantin Antonovici – Sculptor al Bufnițelor Sub acest titlu, Educatio-nal Research Council of Ame-rica, Cleveland, Ohio, S.U.A. tipărea acum aproape 20 de ani un admirabil volum cu re-produceri după sculpturile compatriotului nostru Con-stantin Antonovici, stabilit de peste șase decenii în străi-nătate, unde s-a impus printre personalitățile de seamă ale sculpturii contemporane. Ab-solvent al Academiei de arte frumoase din Iași (1939), în-vățăcel al lui Ivan Mestrovici timp de 6 luni în 1940 (când marele sculptor croat este arestat de fasciștii italieni, iar Antonovici de naziștii ger-mani), student la Academia de arte frumoase din Viena între 1942 și 1945 (unde lucrează alături de Fritz Behn, ajunge, în sfârșit, după alți doi ani de peregrinări prin Tirolul aus-triac și Italia), la Paris, la idolul său, Constantin Brân-cuși. Lucrează cu acesta între 1947 și 1951, după care trece Oceanul în S.U.A., stabilindu-se la New York, unde lo-cuiește și astăzi, revenind din când în când în România, despre ale cărei înfățișări con-temporane le-a vorbit străi-nilor cu diverse prilejuri. Ne-am întâlnit acum vreun sfert de secol la București, ne-am împrietenit, am aflat că acest nemțean cu rădăcini în Buco-vina are lucrări răspândite în peste 20 de colecții din Ro-mânia, Austria, Canada, Ita-lia, Olanda și Statele Unite ale Americii, el având, în timp, mai multe expoziții personale la Paris, New York și Washington și participând, toto-dată, la diverse alte expoziții în România, Austria, Canada, Franța și S.U.A. Este membru al National Sculpture Society, National Society of Literature and the Arts și al International Platform Association, medaliat al Academiei din Brazilia, menționat în diverse lucrări de informare, istorie și critică de artă, scriind elogios despre opera lui Georges Boudaille, Michelle Seuriere, Canon E. West, Fritz Spitzer, Alain Bosquet, Ralph Fabri, Donelson F. Hoopes, Frank Getlein și mulți alții. Sigur, Antonovici nu sculp-tează numai bufnițe (în lemn, bronz, aluminiu, marmură și în alte materiale), dar acest străvechi simbol al înțelep-ciunii, devenit mai apoi al cri-ticii și în general al lucidității, al ,,vederii” în noaptea necu-noscutului, constituie motivul său predilect, fiind reluat în cele mai diverse ipostaze, teh-nici și compoziții, într-o în-cercare continuă, obsesivă, de epuizare a sensurilor și virtua-lităților sale expresive, cam cum proceda Brâncuși cu măiestrele sale. Albumul a-mintit (pe care sculptorul îl în-chină memoriei lui Brâncuși) este divizat, de altfel, în mai multe secțiuni, semnificative pentru cuprinsul artei sale. Astfel, după un scurt Profil și după câteva admirabile pagini intitulate Cum l-am cunoscut pe marele Brâncuși (care i-a dat artistului singurul ,,cer-tificat” pe care l-a produs vreodată, adeverind că acesta are ,,mult talent pentru sculp-tură și muncește cu îndâr-jire”), ne întâmpină o primă serie, cu sculpturi în stil cla-sic, între care un portret al lui Brâncuși, unul al lui Charles de Gaulle, un Voltaire și un Beethoven, o gheișă, aflat în monumentul funerar al unui episcop, o încântătoare Rugă-ciune și altele, câteva cu ade-vărat exemplare. Urmează seria bufnițelor, în care cele 38 de imagini ne introduc ca într-un univers pe care artistul se încăpățânează a-l sonda necontenit. De la Bufnița dor-mind la Bufnița mexicană, la Bufnița pe piedestal româ-nesc, la Regina bufnițelor, Bufnița prințesă și cea copil etc., aceste păsări ,,cu expre-sie umană” (C.Antonovici) ui-mesc, intrigă, fascinează și cu-ceresc, devenind semnul etern al artei acestui român născut pe meleagurile cântate de Creangă, Hogaș, Sadoveanu și alții. Urmează seria portretelor, cu alte câteva ipostaze ale lui Brâncuși (având înscrise fie-care, undeva, litera B), un por-tret al lui Salvador Dali, un Moise, doi Pitagora, un Homer, Mefistofeles, o Prințesă mol-davă, câteva chipuri de femei românce, o madonă și niște ex-presivi hippies etc., atestând o forță, o orientare, un gust și o nostalgie statornică a unui modern după clasicitatea ideală și după orizonturile formației lui primordiale, că-rora înscrierea în materiale dure le relevă parcă mai din plin consistența. O serie de torsuri (Venus, Cleopatra, Dansatoarea spaniolă, Cele trei grații, Eva, Familia, A-frodita,Fată etc.), alta cu pă-sări și animale (Leda, Pisică, Primăvara, Sărutul, Iepure, Cocoș ș.a.) și una cu compoziții (România, Covor românesc,Tradiție românească, Soarele și luna, Planetarium, Pegas, Satelit etc.) arată cât de marcat este acest contem-poran de imaginea țării de obârșie, fiind deschis în același timp umanității, spre care pro-pulsează un mesaj încărcat de vibrațiile aesthesisului car-pato-dunăreano-pontico-nis-trean. Ca și alți artiști originari din aceste locuri (Eugen Dră-guțescu, Etienne Hajdu, Iosif Iliu, G. Tomaziu, Rudolf Ry-biczka, George Cotos, George Apostu, Mihu Vulcănescu, Eu-gen Mihăescu etc.), Constan-tin Antonovici se implică în arta vremii noastre ca o ființă profund marcată de relieful nostru geografic și spiritual, pe care îl afirmă cu aceeași îndârjire de care vorbea ma-rele său maestru și exemplu – Constantin Brâncuși. În ianuarie 1993 am ajuns în SUA, unde soția mea, scri-itoarea Adela Popescu, a fost invitată cu prilejul apariției volumului său de versuri Între noi – Timpul, care reprezintă o experiență unică în lume. Pentru că sunt autori traduși în multe limbi, dar un volum în opt limbi (română, engleză, franceză, germană, italiană, maghiară, rusă și spaniolă) încă nu era cunoscut în 1993. Cartea este ilustrată cu 8 gravuri de pictorița americană Holley Chirot și prefațată de profesorul, criticul și tra-ducătorul Thomas C. Carl-son. Ne-am întâlnit cu Con-stantin Antonovici în atelierul său din incinta noii și im-punătoarei catedrale din New York, al cărei sculptor pe viață este artistul român. Octo-genar, marcat de anii trecuți de când nu ne văzusem și de boală, se mișca, totuși, agil cu anume vioiciune printre mul-țimea lucrărilor de diverse di-mensiuni și în diferite ma-teriale, printre obiecte și a-mintiri din țară și din lumea prin care a umblat, relevându-ne noi fațete ale personalității sale. Era întâiul nostru contact direct cu această operă, pe care artistul vrea s-o doneze în în-tregime patriei sale de origine, unde ar urma să se organizeze o colecție care să-i poarte nu-mele. Dar, deocamdată, sun-tem și aici în epoca lungii noastre tranziții, pentru a nu zice altfel. Ne-am despărțit cu speranța revederii în țară cu prilejul inaugurării colecției, tulburați de mărturisirile ar-tistului și de contactul cu o o-peră de mare severitate, diver-să și reprezentativă pentru neamul din care se trage acest hărăzit artist.