Sărbători sântilenești

În tradiția românească, soarele este prezent ca o constantă semnificativă pentru mitologia spațiului carpatic, la noi fiind atestat și un cult solar instituționalizat. Peste tot în credințele tradiționale carpatice se vorbește de Sfântul Soare, chiar dacă în mentalitatea localnicilor nu exista o explicație clară a acestei sintagme, decât poate ceva rămas în virtutea unui cult precreștin, un refugiu în sacralitatea bolții cerești.

 

Soarelui i-au fost închinate multe sărbători, unele cu caracter echinocțial, altele cu caracter solstițial. Cele pe care le vom aborda astăzi au un caracter aparte, ele fiind plasate în jurul unei mari sărbători – Sântilia – dedicată unei divinități solare și meteorologice. În tradiția românească, Sântilie era un fel de zeu al focului și al Soarelui, identificat cu Helios din mitologia greacă și cu Gebeleisis din cea geto-dacă. Autohtonii carpatici, ca popor sedentar aflat pe trepte superioare de civilizație față de migratori, au reușit să ajungă la forme și modele evoluate ale cultului solar, aspect ce a condus și la interpretarea metafizică a astrului zilei, la începutul erei creștine ajungându-se chiar la un fel de solarizare a creștinismului local. Românii au interpretat și considerat soarele și atribuțiile sale cosmice, terestre și lumești ca fiind esențiale pentru concepția și viziunea unei filosofii de sorginte populară. La carpatici, focul a însoțit metamorfozele unor făpturi mitice legate de soare și de aici au derivat și sărbătorile specifice. După unele legende mitice bucovinene, focul era considerat o făptură antro-pomorfă, înfățișând când o figură benefică, care să-i ajute pe oameni, când una malefică, potrivnică omului. Dar focul poate fi considerat a fi și o făptură zoomorfă, caii soa-relui, luminoși, numiți și „caii albi” sau „caii de foc”, erau asociați cu focul solar. În mitologia românească sunt câteva făpturi mitice apar-ținând focului, ce își au o origine precreștină, dar, nominal acestea aparțin epocii feudalismului timpuriu. Aici se înscriu Ilie-Pălie și Foca, sfinți asociați marelui Ilie, divinitate a focului solar și a efectelor acestuia. Sfântul Ilie-Pălie, consem-nat în tradiția românească ca fiind „vizitiul lui Ilie”, se ține la 21 iulie pentru căldurile mari, pentru ferirea aprinderii pădurilor și a lanurilor de cereale, a caselor, precum și pentru grindină. Foca, personaj real, care a trăit în timpul împăratului Dioclețian, fiind sanctificat și sărbătorit ca patron al coră-bierilor, a devenit la români, prin schimbarea de sens a numelui (Foca/foc), o di-vinitate năprasnică, aducătoa-re de primejdii. Foca se ține după Pălie, pentru ca focul să nu se extindă și să nu devină catastrofal. Foca este o re-prezentare mitică a Panteo-nului românesc care pedep-sește prin foc, arșiță solară și grindină pe oamenii care nu-i respectă cum se cuvine ziua onomastică (23 iulie). Se credea că Foca era cel care sufla în focul solar, agitându-l spre a produce catastrofe, că în ziua lui „soarele fierbe apa pâraielor și râurilor”. Înainte de se întâmpla ca în perioada sărbătorilor sântilinești să fie epidemie de ciumă, și dacă boala pustia o casă, atunci, din vecini, ieșeau 9 persoane în afara satului și făceau 9 vetre de foc în jurul cărora se descânta împotriva acestei molime, cărbunii din vetre erau stinși cu apă neîncepută și mâncați de restul satului. De fapt, focul solar marcat prin cele două divinități nu era atât un fel de hieratism normat cultural, cât reflexia unei solidarități afective ale oamenilor cu cosmosul.