Mai aproape de cer

Călătorul ce zăbovește câteva ceasuri ori înnoptează în casa de sub culmea de munte trăiește o experiență unică, neîntâlnită în cotidianul existenței sale. Aerul ozonat îi încarcă plămânii, iar briza nocturnă cu miros de rășină îi dă o stare de beatitudine.

 

Grăbiții nu înțeleg nimic din traiul munteanului singuratic; mulți nu văd și n-aud simfonia pădurii din acest adevărat “colț de RAI” în care ierburile înalte ale fânețelor sunt smălțuite cu margarete, parfumași și sân-ziene. Spre miazăzi, peste șea-ua Zubrâu, poți admira chelia muntelui. Lucina, cu pajiști sclipind în soare, deasupra pădurii, ca fruntea îngândurată a unui bătrân înțelept. Un astfel de înțelept și un harnic muntean este Mihailo, care, la cele 84 de veri, de sub vârful Bobeicii coboară zilnic, la crăpatul zo-rilor, cu două bidoane de lapte în spate, distanță de peste un kilometru pentru a-și împlini menirea de crescător și iubitor de animale. El urcă Golgota, cum îi place să –i spună mun-telui sub care și-a cladit casa, așteptând să-i fie răsplătită munca. Bătrânul Mihailo, scru-tând zările prin fereastra o-dăii, așteapta, poate o zări pe vreuna din fete (că doar trei are), ce să-i întoarcă pologul proaspat cosit. Nici o nădejde, zările-s limpezi, iar muncile dau năvală și-l scot din casă în căldura lui Cuptor. Des-chide geamul și arcuiește acul vechiului pik-up de muzeu pentru a o asculta pe Vico-veanca. Se vede cât de mult îi place bătrânului Bucovina; o iubește ca pe ibovnica tinere-ții! Zbârnâitul telefonului îl smulge din reverie și Oana, nepoata, studentă în capitală, îi dă semnal că va veni la un grătar împreună cu gașca, iar el care aștepta forță de muncă la făcutul fânului se bucură că pași tineri vor urca sub strea-șina pădurii și a bătrânei lui case. Nu-i bai, mai poate la coasă, ba chiar e-n fruntea tinerilor ce preferă coarnele motocositoarelor și culesul hribilor din răcoarea pădurii, aducători de venituri mai les-nicioase. Bătrânul Mihailo soarbe din licoarea trandafirie a lui Bachus și gândește cu voce tare la iubirea tinereții sale, Odochia, care la cei 79 de ani cât numără, albită la tâmple și îndoită de povara vârstei, aleargă aproape ca-n tinerețe. Acum e pe claie, călcând chib-zuit fânul, acum e în grădina din fața casei, mângâind și plivind legumele, acum e în bucătărie, pregătind masa de prânz. Te-ntrebi de unde atâta forță! Muntele ascunde și apără oameni cu calități deose-bite, iar ei îl iubesc ca pe bu-nul cel mai de preț. Nu l-ar părăsi pentru nimic în lume; rădăcinile lor sunt prinse sub lespezile lui de piatră. În zi de sărbătoare, Mihailo înhamă caii mărunți și iuți și, împreună cu Odochia lui dra-gă, coboară-n sat, părăsind pen-tru câteva ceasuri Golgota Bo-beicii. Trece pe la casele fete-lor, ca pe la gazde de seamă, apoi, în zgomotul cârciumio-arei de la margiea drumului, dezbate chestiuni arzătoare cu neînțelegerea dintre Bălcescu și Tehnicianu în prim plan. Nemulțumit că nu rezolvă nimic și că întunericul învă-luie împrejurimile își ia băbu-ța, urcă-n faetonul de UE și se îndreaptă spre muntele care este tot mai înalt și muncile tot mai grele. În urmă-i cerul se acoperă cu nori plumburii și coboară peste dealuri și văi, peste molidișuri și fânețe, peste ape și oameni. Parcă ce-ru-i mai aproape. Începe o ploa-ie liniștită și binefă-cătoare ce revigorează iarba cu mirosuri ademenitoare dinspre Golgota bătrânului Mihailo, de sub culmea împădurită a mun-telui. (Prof. Ion Aflorei)