Maria Hamburda sau despre singurătatea la 100 de ani

Născută în 1907, femeia ce locuiește lângă gara din Burdujeni, a trecut peste nenorocirile celor două războaie mondiale, peste foametea din 1947, dar și pes-te tăvălugul puterii comuniștilor > În vârstă de un secol, dacă cineva schimbă subiectul și o ia de senilă, bătrâna apostrofează nonșalant „lasă-mă să termin ce am început de spus mai înainte”

 

100 de ani… Atât a trăit, atât trăiește, clipă de clipă, muncind din răsputeri, Maria Hamburda, bătrâna ce locuiește într-o căsuță pe strada Jean Bart, din cartierul Burdujeni. Femeia își duce veacul singură, dar, în mod paradoxal, energia pe care o emană încă, nu lasă loc de milă, ci surprinde și impune respect. Poate din acest motiv, Gheorghe Maximiuc, vecinul ei de la nr. 12, a ținut ca de ziua ei centenara să se bucure de atenția cuvenită vârstei, dar și minții, deloc obosită de trecerea anilor. Abia dacă are vreo 40 de kilograme, fără dinți și cam surdă, dar cu mișcări agere încă și o grămadă de amintiri din secolul trăit deja, tanti Maria este o companie cât se poate de savuroasă. Vineri, de ziua ei, ca mamă de ceferist, Asociația pensionarilor CFR a făcut-o, prin președintele Vasile Palaghiu, membră de onoare, cu legitimație în toată regula. A fost un gest deosebit ce l-au făcut pentru ea singurii oameni care, alături de vreo doi vecini, i-au mai pășit pragul casei. „Zdravănă, bătăioasă și încă plină de viață“ Maria Hamburda s-a născut în 1907, anul răscoalelor țără-nești, a trecut peste nenoro-cirile celor două războaie mondiale și peste foametea din 1947, dar și peste tăvălu-gul pornit de comuniști împo-triva celor care aveau ceva a-vere, dar a rămas, și la 100 de ani, „zdravănă, bătăioasă și încă plină de viață”, cum a vă-zut-o președintele Palaghiu. Ea a motivat altfel această lon-gevitate: „L-am iubit pe Cel de Sus, încă demult. El ne naște, El ne hrănește și face ce vrea cu noi. Am ajuns la 100 de ani doar pentru că Tatăl de Sus a vrut asta”, a spus bătrâna celor adunați ieri la ea să o felicite. Femeia s-a născut în satul Dolina, din localitatea Leorda- Botoșani, unde are și acum o căsuță și destul pământ. Își amintește de fiecare bucată, unde a fost și unde este, cui i-a dat-o, cât de bun era sau cât de sterp, pentru că pămân-tul a rămas și astăzi marea ei dragoste. Din munca lui și-a croit viața și cu el și-a dus zilele și a adunat ”vreo doi franci”, cum zice singură. „Mi-a plăcut agricultura. Am făcut numai 5 clase la Leorda și am ieșit prima, cu coroniță pe cap și muzică la serbare, pe trei sate. Am vrut să mai fac carte dar tata a zis atunci clar: fetele la prășit și băieții la război și așa a fost. Erau pe atunci doi boieri, un evreu și Mavrodin care avea pământurile lângă ale noastre. Am lucrat la cultura mare, am lucrat la vie, am cosit cot la cot cu tata, am mânat caii la păscut, călare. Când ne-au fugărit comuniștii eram numai eu și mama. Cum mama mai trăgea oleacă la vin, a făcut tensiune și am rămas să muncesc mai mult eu ”, povestește bătrâna. Cu dragostea am avut ghinion De bărbatul ei, bătrâna nu prea vorbește. Bărbatul a murit în timpul celui de al doilea război mondial, dar în sufletul Mariei, el n-a lăsat decât umbră. „Cu dragostea am avut ghinion. Am fost împinsă să mă mărit cu acel om. N-am stat mult împre-ună și când a început războ-iul i-am zis: eu mă duc la mama, tu du-te unde vrei, și m-am apucat de treabă. După aia, la 5 eram pe câmp”, își amintește bă-trâna Hamburda. Dar dintre „umbre” s-a născut un bă-iat, Paul, ce a lucrat mai târ-ziu ca electromecanic la CFR- Burdujeni, dar care n-a trăit decât până la 50 de ani. La 100 de ani, Maria și-a văzut murind pe rând, cinci frați și surori, în viață fiind doar o soră de 90 de ani, ce trăiește la Roman, și un frate, aproa-pe la fel de bătrân, la Botoșani de care po-menește doar pentru că, demult, i-a luat „cea mai bună bucată de pământ” de la Leorda. Acum sufletul ei tânjește după singura rudă ce-i este cu adevărat dragă, nepotul ei, feciorul lui Paul, plecat cu soția în Spania. „Nu pot vorbi cu ei la telefon. Nu pot și gata. Am atâta jale că-mi vine să răcnesc, și nu vorbesc”, spune centenara, care însă îi așteaptă să vină. Pentru ei femeia nu vrea sa vândă pământul de la Leorda pentru că „daca vin bieții fără bănuți, am eu acolo pentru ei”. Încă se încumetă să meargă cu trenul la Leorda 100 de ani… Atât a împlinit vineri, Maria Hamburda și mi-a fost greu să cred asta, în timp ce femeia își depăna cu extraordinară cursivitate poveștile. Încercam să schimb subiectul, îmi răspundea, apoi mă punea elegant la punct cu „să termin ce am început de spus mai înainte”. Conform “tiparului” reportajelor despre persoane ce au trăit ani mulți, am vrut să aflăm niscai rețete de longevitate. Pentru bătrâna ce locuiește lângă Gara din Burdujeni, una dintre acestea nu pare să fie viața fără griji, pentru că a avut destule. Poate că Maria a apucat suta de ani pentru că de câteva zeci nu mai mănâncă carne de porc sau altă carne grasă. Poate pentru că salatele și verdețurile de orice fel sunt mâncărurile ei preferate. La fel de bine ar putea fi și faptul că, și la această vârstă, femeia refuză să zacă, muncește în grădină și chiar se încumetă la câte un drum cu trenul până la căsuța ei de la Leorda. Poate fi și credința în Dumnezeu, credință ce nu a lăsat-o pe Maria Hamburda să se piardă printre hățișurile unei vieți pline de greutăți, dându-i în același timp, puterea de a uimi, la 100 de ani, pe cei mult mai tineri decât ea.