„Șiraguri nesfărșite de trăsuri”

Privesc adesea suspinând orașul meu drag Rădăuți (care m-a adoptat neșovăind, ca pe un copil pribeag), văd cum încremenește în ipostaza de târg provincial, cu ușoare accente de progres, note stridente într-un tablou al existenței, care parcă nici nu s-ar da „vândut”, nici nu s-ar da păstrat… În centrul și în piața localității, încă din iarnă, au fost montate camere de supraveghere pentru sporirea siguranței cetățeanului. E bun și așa, îți spui, că un ochi ocrotitor privește în tăcere de undeva, dar te întrebi dacă salvează asta obrazul gros al unora, care vorbesc vulgar în plină stradă ori al șoferilor care apostrofează pietonii cu un limbaj pestriț. Un domn de la Capitală, sosit în vizită în urbea noastră, se crucea chipurile de pacea care domnește la noi, neștiind săracul ce a fost aici odinioară…

 

„Rădăuțiul ajunge să fie prin anii 1840-1860 locul cel mai vestit în facerea trăsurilor boierești, mii de rădvane, calești, poștalioane și naiticeance treceau peste hotare în Moldova și Basarabia. Iar pe drumul cel mare și frumos, sădit cu plopi, ce duce spre Ardeal, vedeai ivindu-se ca niște șerpi uriași, șiraguri nesfârșite de trăsuri de tot felul, aninate unele de altele, trase de o grămadă de cai puși în frunte”, nota, la 1905, scriitorul Emanuel Grigorovitza, povestind despre bunul-gust și educația rădăuțenilor. Azi, mașinile sofisticate trec în trombă pe lângă noi și, dacă a mai fost și vreme de ploaie, aspectul hainelor poate fi afectat serios de o frână spectaculoasă, care-ți proiectează tot noroiul până la reverul imaculat al cămășii. Respectul față de celălalt a devenit o poveste, destinată să îmbătrânească textele unor publiciști, care trăiesc printre cărți… și nu se mai pot da cu lumea…