Anul Nou Apicol

Configurația geomorfologică a Bucovinei, precum și abundența plantelor melifere, înflorirea succesivă a acestora pe durata primăverii și verii au dus la dezvoltarea albinăritului în acest spațiu geografic încă din cele mai îndepărtarea vremuri. Avem suficiente informații referitoare la practicarea albinăritului primitiv, când albinele erau „vânate” direct din pădure și aduse în gospodării, după care au fost domesticite. Pe lângă avantajele materiale, albina a oferit unei societăți arhaice și un exemplu de curățenie, vrednicie, de organizare și de planificare a muncii. După unele credințe populare, albina a fost implicată și în cosmogonie, modelând relieful, la toate acestea, dacă mai adăugăm și valoarea nutritivă a mierii, dăm perfectă dreptate prisăcarilor de a-i fi acordat albinăritului o atenție aparte.

 

Albina contribuia printre altele și în marcarea în fiecare an a debutului sezonului apicol într-un cadru festiv, cel al unui an nou specific, moment solemn presărat cu o mulțime de practici magice. Conceperea unui calendar apicol, adaptat perfect la condițiile locale climatice și floristice, este un argument în plus referitor la vechimea acestei îndeletniciri pe aceste meleaguri. Albina fiind considerată sfântă și zâna tuturor insectelor, și albinăritul a fost catalogat ca o ocupație sacră, de unde și atenția aparte acordată Anului Nou Apicol. Anul Nou Apicol era cândva în luna martie, data fiind diferită de la o zonă geografică la alta, dar obligatoriu în imediata apropiere a echinocțiului de primăvară, ziua suprapunându-se cu alte sărbători (Mucenicii, Alexiile, Blagoviștenia), când stupii erau scoși de la iernat. În Bucovina, Anul Nou Apicol era la 17 martie, dar operația de scoatere a stupilor se făcea într-o joi, înainte sau după 17 martie, în perioada de creștere a lunii, o reminiscență dintr-un străvechi calendar de tip lunar. La această dată, stupii erau puși în fața casei sau în prisacă, urdinișul fiind deschis treptat, în funcție de starea vremii, ocazie cu care se săvârșeau practici de adâncă rezonanță mitologică, în primul rând practici de purificare, prin care omul tradițional se asigura de bunul mers al familiilor de albine. Stupii erau afumați cu o cârpă albă, curată și sfințită, cu fumul mâțișorilor păstrați de la Floriile precedente, care erau aprinși acum de un copil, cu tămâia pusă într-un vas ceramic. Stupii erau trecuți pes-te un foc aprins prin frecarea a două lemne uscate, se stropeau cu agheasmă, totodată se făceau zgomote prin baterea fiarelor înșirate pe o ață etc. Erau practici de purificare, fertilitate și de fecunditate, pentru ferire a stupilor de furtișag sau de luarea manei. Albinăritul se subordona, la fel ca și alte ocupații practice, unor ritmuri cosmice, fiind legat de succesiunea anotimpurilor astronomice și biologice, de ciclul de dezvoltare al florei melifere. În funcție de data debutului, anul apicol era divizat în două părți: vara apicolă, de la 17 martie la 14 septembrie (p-erioada fertilă) și iarna api-colă, de la 14 septembrie la 17 martie (corespunzătoare perioadei sterile a albinelor). Cele două anotimpuri erau separate de niște hotare ce corespundeau cu aproximație echinocțiului de primăvară și celui de toamnă. Dar albina, pe lângă sfințenia sa, este în acest spațiu și cea mai sensibilă insectă, de aceea omul i-a urmărit com-portamentul și și-a însușit suficiente repere legate de prevederea timpului, contribuind astfel la fondarea unei meteorologii populare.