Feminitate și filosofie

La Editura Augusta din Timișoara a apărut în 2006 cartea intitulată Eseuri de istoria filosofiei și filosofia culturii, semnată de tânăra universitară suceveană Niadi-Corina Cernica. Autoarea aparține unei familii ce întrunește daturile unei categorii pe care, luând seama la alte exemple ilustre (familiile Hurmuzachi, Morariu, Torouțiu, Voevidca ș.a), am îndrăznit a o considera ca reprezentând „instituția familiei culturale bucovinene”, adică un fel de clan cu preocupări colective superioare ce funcționează ca filosofie existențială, un weltanschauung al datoriei de-a produce continuu valori spirituale, indiferent dacă acestea sunt sau nu răsplătite corespunzător de societate. Familia autoarei de azi este una bogată în asemenea exemple. Mama ei, Doina Cernica, este și ea autoare de cărți, dar în primul rând, o jurnalistă culturală de mare clasă, aceea care, de ani de zile, a transformat pagina culturală a ziarului Crai nou din Suceava într-o adevărată revistă de cultură, realizată cu un profesionalism desăvârșit, cu bun gust și obiectivitate prin care această pagină poate rivaliza fără complexe cu oricare dintre revistele de profil din țară.

 

Tatăl ei, Constantin Cernica e și el scriitor, surorile mamei sunt personalități consacrate în domeniile lor, respectiv Muguraș Constati-nescu, universitară și traducătoare de limbă franceză, teore-ticiană a basmului cult, și Dany Madlen Zărnescu, grafi-ciană ce figurează la loc de cinste în albumul lui Valentin Ciucă, Un secol de arte fru-moase în Bucovina. Poate că acest mediu familial a funcționat de timpuriu pentru Niadi ca o materie plas-matică în care s-a format fi-resc în acest spirit cultural creator, de vreme ce la vârsta la care alte tinere adastă mai degrabă cu privirile în oglin-zile modei, ea are la activ mai multe cărți de proză profundă, interesantă și incitantă, (unele răsplătite cu premii presti-gioase), zeci de articole citite de cunoscători cu interes și prețuire, un doctorat în filoso-fie, dobândirea pe merit a unei catedre de profil la universi-tatea suceveană, iar acum, prin această carte, o nouă in-cursiune de specialitate în aria filosofiei universale. Dintru început cel care ci-tește această carte are senti-mentul unei limpeziri a idei-lor precum acea spălare a na-turii estivale de către o mult așteptată ploaie răcoritoare. Chestiunile filosofiei sunt îndeobște dificile pentru omul comun, chiar pentru cel in-struit, ele presupunând un efort al minții de-a clasifica și opera cu materia unor abstrac-țiuni anevoie de stăpânit, ceea ce Niadi Cernica elimină din start și face ca aceste chesti-uni să pară ordonate și clare, inteligibile pentru oricine, mai ales pentru tinerii disci-poli ce au norocul să le cunoas-că astfel și să nu se mai teamă de filosofie. Asta denotă în primul rând un talent peda-gogic înnăscut, dar mai ales bazat pe propria sa siguranță intelectuală, căci ea se mișcă în lumea ideilor, noțiunilor și informațiilor filosofice cu o lejeritate admirabilă și chiar invidiabilă. În acest fel, lăsând parcă deoparte tot ce a învățat, a citit, a aflat despre evoluția filosofiei de-a lungul vremii, ea ia pe cont propriu foarte multe din aceste probleme conexe marilor filosofi ai lu-mii și face propriile sale ob-servații; discerne în legătură cu fiecare dintre numele abor-date (Platon, Plotin, Descar-tes, Burkeley, Pitagora, Spino-za, Thales, Parmenide, Nie-tszche, și cum nu se putea alt-fel, Heidegger ș.a.) elementele lor particulare, speciale, con-tribuțiile lor cu adevărat valo-roase la progresul gândirii filosofice. E de apreciat cu deosebire capacitatea ei de-a se situa în timp la momentul apariției acelor contribuții care azi par a fi de domeniul locului comun și de a observa, stăpânind perfect contextul general al acelei vremi, nou-tatea absolută sau cu adevărat importantă, revoluționară a acelei contribuții. De pildă, într-un eseu intitulat De ce-l iubim pe Nietzsche (o subtilă parafrază a titlului cărtăres-cian De ce iubim femeile?) ea relevă adevărata noutate pe care o aduce Nietzsche, din-colo de mult clamatul concept al supraomului și altele celebre, și anume „dreptul la dife-rență”, respectiv că „fiecare are dreptul să aleagă morala pe care știe că are tăria s-o pu-nă în practică”, prin asta fun-damentând un principiu de bază al postmodernismului actual. Sau, în altă parte, ea demonstrează în puține și bine stăpânite succesiuni ideatice, faptul că apriorismul a existat și înainte de Immanuel Kant. Disocierile sale ating nu o dată și zonele foarte puțin cu-noscute ale filosofiilor orien-tale, ori aprofundând idei ale unor filozofi quasi necunos-cuți la noi, precum cele despre Hallâj și sufism, „Cartea mor-ților tibetană”, ritualismul chinez, budistul Nagarjuna și încă mulți alții, mișcându-se cu aceeași familiaritate și în aceste arii exotice pentru eu-ropeni. Dar dacă ar fi să-i urmăm exemplul și să încercăm a discerne și în cartea sa care este cea mai importantă con-tribuție a acesteia, poate că am putea s-o aflăm pe tărâmul eseului cultural ce surclasea-ză altitudinea nivelului hermeneutic propriu zis și ia adesea un avânt speculativ ce se în-vecinează cu zona parabolei metaforic-poematice. În a-ceste tărâmuri spiritul său se eliberează cu totul de rezidu-urile oricăror constrângeri scolastice și evoluează într-un balet al ideilor înalte și firesc îndrăznețe, producând nu o dată, recordurile unor asocieri noi în domeniul esteticii ce duc cu gândul la patriarhi ai genului precum, de pildă, Borges. Poate nu e întâmplă-toare, astfel, chiar recurgerea la concepția acestuia despre rai, ca fiind o uriașă biblio-tecă. Dar, nota bene! „nu cre-ația literară constituie starea cea mai apropiată de clipa acestei inefabile mântuiri culturale (…) căci veacul omenesc îi reține pe creatori. Veacul spiritual se împărtă-șește din sfințenia anonimă a marilor cititori”. Apoi revine și aprofundează ideea, după opinia noastră, una acută a prezentului, și anume că „ne-am obișnuit să definim cul-turile prin creații (….) însă eu cred că un parametru de ma-ximă însemnătate a fost uitat: acela al numărului de buni cititori, (…) căci cititul este o revelație: primești în ființa ta mesajul unui cuvânt străin, dar spre deosebire de revelația religioasă, nimic nu te con-strânge să-i devii apostol”. Și mai departe: „Foamea de cărți, cititul ca o neîntreruptă sete interioară reprezintă un dar. Există un talent al cititului ca și unul al scrisului. Cititorii vocaționali au în ei o febră, o neîncetată capacitate integra-toare”. Dar trebuie să opresc, deși anevoie, demersul citării, căci altminteri el ar putea să cu-prindă întreaga carte, demon-strând existența acelei cate-gorii a „asentimentului” sta-tuată de Bousono, prin care cititorul se simte acut expri-mat de textul pe care-l citește până la senzația că ar fi putut și ar fi trebuit să exprime și el aceste lucruri. Voi mai adăsta un pic în această îndeletnicire doar pentru a mai semnala din multitudinea de idei captivan-te ce produc la început, prin simplitatea exprimării lor, un înșelător efect de pleonasm, spre a exprima apoi idei in pre-mieră, pe aceea despre unici-tatea ontologică a omului, ca-re are „ condiția cea mai feri-cită cu putință. Spre deosebire de îngeri, el are un trup. Spre deosebire de animale el are un spirit”. Și deci concluzia sim-plă și limpede este că „feri-cirea cea mai deplină a omului ar trebui să fie participarea conștientă la două lumi, la două stări socotite mereu antagoniste: materie și spirit. (…) Dar dacă noi, oamenii nu suntem capabili să experi-mentăm nici spiritualitatea pură, nici animalitatea pură, putem experimenta totuși, ceea ce nici îngerii, nici ani-malele nu pot: transmutarea. Putem materializa spiritul (prin artă) și spiritualiza materia (prin cercetare științifică asupra materiei, prin experi-mente, sau simplu prin dans). Marile jocuri ale ființei se joa-că aici, la granița pe care o reprezentăm noi. Ființa este tulburată, e prinsă în mișcare, nu în calmul angelic sau zoologic, ci în duala umanitate.” De remarcat apoi lapidari-tatea demonstrațiilor ce evocă parcă firesc acel non multum sed multa al latinilor (dacă tot ne aflăm în preajma gândirii antichității!), aceasta repre-zentând conform lui Buffon, marca stilului propriu acestei autoare care găsește mereu exact acei termeni consistenți de natură a exprima cu maxim de economie a exprimării ideea dorită. Spre a încheia acest excurs se impune reluarea începu-tului acestei cărți ce debutează cu un eseu intitulat Două femei filosof în Grecia antică. Aces-tea au fost Aspasia și Diotima despre care se știe ce rol au avut în inspirarea a doi mari filosofi ai antichității, Platon și Socrate, amândoi mult pre-țuiți de autoarea de azi. Poate că punerea acestei cărți sub incipitul acestei evocări este o subtilă subliniere a contri-buțiilor feminine la dezvolta-rea unui domeniu ca filosofia – considerat mereu a fi apanajul masculin – și astfel o discretă pledoarie pro domo a acestei femei-filosof de azi pe care o pot asocia doar cu un alt nume prestigios al gândirii filosofi-ce actuale, marea femeie her-meneut și eminescolog Svet-lana Paleologu Matta din Elveția, pe care am avut onoarea de-a o cunoaște, de a-i citi căr-țile și de-a dialoga cu ea și astfel de a încerca să-i pătrund valoarea, din păcate, încă in-suficient cunoscută în România. Chiar dacă numeric, feme-ile sunt în drastică inferiori-tate în aria filosofiei, fie măcar și prin aceste exemple li s-are putea aplica și lor acel dicton: non multum sed multa. LUCIA OLARU NENATI