Cheile împărăției (VII)

Obținerea dezlegării/iertării presupune un număr de obligații, liber asumate: autocontrol, analize de conștiință, de memorie, hotărârea de a mărturisi liber și complet, căința sinceră, ascultarea sfaturilor duhovnicești, așezarea vieții într-o lucrare înnoitoare, despărțirea de păcat… Pavel zice: „Că păcătuind noi de bunăvoie, după ce am luat cunoștința adevărului, nu mai este jertfă pentru păcate” (Evrei 10.26). În vecinătate cu această afirmație este și textul: „Și în cetate nu va intra nimic pângărit și nimeni care e dedat cu spurcăciunea și cu minciuna, ci numai cei scriși în Cartea vieții Mielului” (Apocalipsa 21.27).

 

Epitemia (canonul) e obligatorie în toate împrejurările, „căci nu e om care să fie viu și să fie fără de păcat”; „Fiindcă toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3.23), dar aplicarea lui se face după gravitatea faptelor. Istoria pocăinței ne relevă câteva exemple de penitență: • personajul pribeag din pilda Fiului risipitor (Luca 15.20,24) • vameșul Zaheu (Luca 19.8) • Maria Magdalena (Luca 7.37, 38) • femeia pârâtă de farisei (Ioan 8.11) • căința lui Petru și mărturisirea lui Pavel • regele psalmist David (2 Regi 12.13), care sunt tot atâtea exa-mene de conștiință, care, după Sfântul Ioan Hrisostom, ar trebui să se facă zilnic. Epitemiile trebuie să fie medicinale, terapeu-tice, să cheme la trezire, la trezvie – în limbaj pa-tristic –, să fie remedii, nu pedepse, osânde, răzbunări, căci Scaunul duhovniciei este, într-adevăr un „tribunal”, dar și un „amvon intim”, anume instalat între duhovnic și penitent, „pentru curăția inimii, pentru liniștirea conștiinței, pentru a descifra labirintul sufletului”, căci „pentru omul normal și nepervertit, mărturisirea reprezintă o necesitate tot atât de naturală pe cât este și religios-morală” (Petre Vintilescu). Mărturisirea îl are ca „ascultător” și „dezlegător” pe Dumnezeu și e limpede în acest sens textul: „Cine poate să ierte păcatele decât unul Dumnezeu?” (Luca 5.21); dar preotul, ca „iconom al Tainelor”, este martor și instrument al harului (Iacov 5.16), dialogul impunându-se între slujitorul eclesial și penitent, în lucrare fiind evidentă prezența Domnului, după cum El însuși spune: „Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28.20). Mărturisirile fără intermediari, directe, cum sunt cele din psalmi (Psalm 32.5; Psalm 50 etc.), deși cu valoare, nu aparțin timpului Tainelor, după cum nici Preoția nici Pocăința nu erau ceea ce aveau să fie după ce Hristos le-a așezat în har și Duh în Noul Testament… TEMEIURI: Ieremia 25.5; Iezechiel 18.21-23;32; Iisus Sirah 7.38; Matei 6.34; 12.36; 15.20; 18.21; 19.17; 23.26; Luca 17.3, 4; Romani 2.4; 5.18; ; Efeseni 4.26; 1 Corinteni 6.18; 10.12; 2 Corinteni 6.2; 2 Timotei 2.25; 2 Petru. 2.22; Iacov 1.15; 3.2 Sfântul Antonie cel Mare: „Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoștința de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului. (…) Păcatul este o boală a materiei. De aceea e cu neputință să se nască trup fără păcat. (…) Moartea, de-o va avea omul în minte, nemuritor este; iar neavând-o în minte, moarte îi este”. Sfântul Maxim Mărtu-risitorul: „De voiești să fii drept, împărtășește fiecărei părți din tine cele de care sunt vrednice. Astfel, părții cuvântătoare a sufletului dă-i citiri, priviri duhovnicești, rugăciune; celei mântuitoare dă-i dragoste duhovnicească în locul urii, a zavistiei, a pismei și a celorlalte; părții poftitoare dă-i întreaga înțelepciune și înfrânare, iar trupului dă-i hrană și îmbrăcăminte, atât cât îi sunt de trebuință“. Sfântul Vasile cel Mare: „Oricare ar fi păcatul celui care vine la scaunul Spovedaniei, să-l primești cu fața senină”; „Vindecare să nu se hotărască după timp, ci după chipul pocăinței”; „Toată pocăința ta întru aceasta constă, adică să te hotărăști a-ți schimba viețuirea”; „Nu se folosește de mărturisire, nici se mărturisește cel ce zice la spovedanie numai că a greșit, însă rămâne iarăși în păcat și nu-l urăște. Fiindcă nu cel ce a zis: Greșit-am, apoi petrece în păcat, se mărturisește, ci acela care, după cum zice psalmul: A aflat păcatul și l-a urât. Că ce folos poate avea căutarea cea de la doctor, când el face cele ce sunt spre stricăciunea vieții lui? În acest chip nu îi este de nici un folos iertarea pe care o face duhovnicul celui ce încă nedreptățește”. (Va urma) CONSTANTIN HREHOR