Încotro alergăm ?

Viteză, viteză, viteză…, acesta este sloganul zilelor noastre. Alergăm cu toții pentru dobândirea celor materiale într-un ritm nebun, uitând cu totul de bunătate, iubire dezinteresată, milă, într-un cuvânt de viața noastră spirituală. Am preluat foarte repede sloganul americanului: „timpul înseamnă bani”. În această goană nebună după bani, uităm de sufletul nostru și mai ales de Dumnezeu, ajungând până la situația de a-L nega. Doar așa se explică rezultatul unui sondaj recent din Elveția, care arată că 25 la sută din populație nu mai crede în existența unui suflet ca-re este veșnic, ce are un anumit traseu după despărțirea de trup. Bunăstarea materială ne face să-L negăm pe Dumnezeu. Poate la această situație s-a ajuns și datorită faptului că omul modern a rupt legătura sa cu Dumnezeu, a uitat să vorbească cu Dumne-zeu, considerând că rațiunea umană este superioară sentimentului. Omul modern îl idolatrizează pe Decartes, dar îl ignoră pe Pascal. În felul acesta, omul modern devine din punct de vedere spiritual o ființă oarbă, iar această orbire ne împiedică să luăm legătura cu Dumnezeu.
 

Citind aceste rânduri, vă puteți întreba, cu un zâmbet ironic în colțul gurii, cum am putea lua legătura cu Dumnezeu. Răspunsul este simplu și la îndemâna oricui – prin rugă-ciune. Pentru a înțelege acest lucru, trebuie să definim rugăciunea. Rugăciunea este convorbirea omului cu Dumnezeu. Este o ten-siune a sufletului nostru, un țipăt de durere, un strigăt de ajutor. Uneori rugăciunea devine un mijloc de con-templare a lui Dumnezeu. Trebuie subliniat faptul că rugăciunea este o convorbire, deci în partea cealaltă Cineva ne răspunde vorbelor noas-tre, ne răspunde dorinței noastre de comunicare. Acest răspuns este, du-pă cum spunea un medic, o „trans-fuzie de viață divină”. Dumnezeu se descoperă celor care se roagă, care Îl iubesc, dar se ascunde celor care nu știu să simtă iubirea Sa, care doar aleargă… Am amintit de rugăciunea contem-plativă, care este un avânt al iubirii noastre față de Dumnezeu, dar de care, spre regretul nostru, suntem de-parte. De aici toate neliniștile umane, multe boli psihice, care distrug omul. Ce putem face ? Este greu ca omul modern să renunțe la apucăturile sale pentru a se întoarce la contemplație. De aceea trebuie să aducem rugăciu-nea în viața omului modern. Să reu-șim să introducem rugăciunea în a-lergătura zilnică și astfel să refacem legătura ruptă cu Dumnezeu, să în-țelegem că Dumnezeu este la îndemâ-na tuturor oamenilor. Creștinismul L-a făcut pe Dumnezeu Tatăl nostru, Fratele nostru, Mântuitorul nostru. Sfinții ne-au lăsat o tehnică a rugă-ciunii. Ea variază de la acel „Doamne, ajută”, însoțit de semnul Sfintei Cruci, atunci când plecăm de acasă, până la cântările îngerești din marile catedrale, din timpul Sfintei Litur-ghii. În această varietate a rugăciunii, cred că acel „roagă-te și muncește”, pe care Sfinții Părinți l-au promulgat, poate fi cel mai prezent în zilele noas-tre. Omul modern trebuie să se obiș-nuiască astfel ca, în această viteză în care el trăiește, să-l introducă pe Dumnezeu, să-și facă liniște în suflet și să rostească rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Este o rugăciune scurtă, care poate să-i capteze atenția omului modern, să-l îndemne la meditație în timp ce lucrează, să-l facă mai bun și mai uman. Celor care refuză sfatul Bisericii doar dintr-un spirit de fron-dă putem să le amintim că și filosofii precreștini au îndemnat spre ceea ce spuneam mai sus. Astfel Epitect îndemna să te gândești la Dumnezeu mai des decât respiri. Rostirea acestei rugăciuni lăuntri-ce ne poate aprinde conștiința, ne poate da posibilitatea să ne desco-perim așa cum suntem, egoiști, lacomi, orgolioși, imorali. Poate pentru a înțelege această rugăciune trebuie să știm ceea ce este ea. În secolul al XIV-lea, în cadrul Imperiului Bizantin are loc unul din cele mai importante episoade din istoria spiritualității ortodoxe din perioada postpatristică. Aceste evenimente sunt legate de isihasm. Promotorii acestui curent au fost Sfântul Grigorie Sinaitul, dar mai ales Sfântul Grigorie Palama pe de o parte, și, pe de altă parte, călugărul Varlaam împreună cu ucenicul său Achindinos. Curentul isihast își primește numele de la grecescul „isihia”, care reprezintă momentul în care cel care practică rugăciunea inimii atinge starea de liniște depli-nă, nepătimirea deplină, pentru a nu trăi decât în Domnul. Deși vorbim despre secolul al XIV-lea, trebuie să menționăm că rădăcinile acestei rugăciuni sunt mult mai vechi, se pare că în epoca de formare a mona-hismului și chiar mai înainte. Mona-hismul se dezvoltă în pustiile din Egipt și Palestina, sub două forme: idioritmică și chinovială. Primii călugări se aleg dintre creștinii mai pioși, care doresc să ducă o viață cât mai aproape de idealul evanghelic. S-a spus că originea monahismului trebuie căutată în sfatul Mântuitoru-lui: „Oricine voiește să vină după Mi-ne, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Mc.8, 34). Încă pe la 152, Sfân-tul Iustin Martirul vorbește de oa-meni care respectă anumite reguli, fiind desigur vorba de niște precur-sori ai monahismului. Cu timpul, regulile de care vorbește Sfântul Iustin se unesc, ajungându-se la trei pofte, la trei păcate. Omul este mânat de pofta trupului, a ochilor și a mân-driei vieții, pofte care dau naștere la trei păcate de moarte: desfrâu, lăco-mie și mândrie. Acestor păcate li se opun cele trei reguli, trei voturi mo-nahale, anume, votul castității, al sărăciei și al ascultării. Astfel, prin respectarea acestor voturi, monahul ajunge la desăvârșire, dar, pentru a fi desăvârșit, el trebuie să fie ceea ce spune un părinte al pustiei: „o haină pe care să calce toți”. Printre organizatorii monahismu-lui sunt: Sf. Antonie cel Mare, Sf. Pahomie, Paul din Teba, dar orga-nizatorul monahismului de obște este Sf. Vasile cel Mare. După el, viața călugărilor trebuie să se împartă în rugăciune, muncă manuală și fapte de caritate. Astfel din secolul al IV-lea se conturează informații despre isi-hasm. Nil Sinaitul identifică rugăciunea inimii cu starea de contemplație a lui Adam în Paradis. Alți scriitori bise-ricești văd prezența rugăciunii lui Iisus în rugăciunea tainică a lui Moi-se, iar Sfântul Grigore Palama susți-ne că această rugăciune a fost insti-tuită de Maica Domnului. Unii părinți susțin că Însuși Mântuitorul a trans-mis această rugăciune apostolilor. Macarie Egipteanul vorbește despre rugăciunea minții, care devine rugă-ciunea inimii. Rugăciunea inimii este rugăciunea omului întreg. Astfel apare pentru prima dată ideea, prelu-ată de Sfântul Grigorie Palama, po-trivit căreia mintea are rădăcini în inimă. Diadoh al Foticeei vorbește despre rugăciunea continuă, care se află în strânsă legătură cu contem-plația. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că această rugăciune trebuie rostită cu cugetul nu doar cu buzele. Maxim Mărturisitorul înlocuiește dorința după patimi cu rugăciunea inimii. Sfântul Simion Noul Teolog vor-bește despre rugăciunea lui Iisus, ba mai mult el ne dă și o metodă. El spu-ne că mintea când se roagă păzește inima, se mișcă mereu în adâncul ei, de acolo aducând rugăciunea către Dumnezeu. În inimă mintea simte pe Dumnezeu, gustă pe Dumnezeu și nu se mai lasă scoasă de acolo. Poziția corpului este ghemuită, cu privirea fixată în pântece, respirația este do-zată, reglată, iar când mintea se să-lășluiește în inimă, vede lumina necreată și nemuritoare. Un alt părinte filocalic, Nichifor din Singu-rătate, spune că mintea este dusă în inimă pe căile respirației. Ajunsă în inimă, mintea vrea mereu să plece, ea trebuind hrănită, trebuind adusă înapoi. Mintea este, ne spune Sfântul Grigorie Sinaitul, ca un bărbat ce pleacă departe și nu are liniște și se gândește mereu acasă. Liniștea ne-o regăsim când mintea se întoarce acasă în inimă. Am amintit pe unii dintre cei mai vechi părinți care ne-au dezvăluit informații despre rugăciunea inimii, care este mereu actuală. Încetul cu încetul, rugăciunea înțeleasă în acest mod produce în suflet calm, liniște interioară, armonie între activitatea spirituală și cea materială, o putere mai mare de suportare a încercărilor vieții, necazurilor, sărăciei, calomni-ilor, bolilor și, în sfârșit, a morții. Rugăciunea reușește să scoată din om ceea ce este mai bun în el. Cred că oamenii care se roagă cu adevărat se caracterizează printr-o mai bună îndeplinire a sarcinilor materiale pe care le au, printr-un simț al datoriei mai dezvoltat, dar aceste lucruri se îndeplinesc ținând cont și de nevoile celorlalți, se îndeplinesc cu multă generozitate. În acest secol al vitezei, rugăciunea inimii este cea care ne poate salva, și putem afirma că nu vom pierde cu nimic din viteză dacă ne vom și ruga. Pr. drd. ADRIAN DULGHERIU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: