Revelații

Din aerul dulce-amar al Cernăuțiului

Se spune că în China antică marii dregători trebuiau să îndeplinească o condiție destul de ciudată: pentru a obține un post înalt de stat ei erau puși la încercarea să scrie sau să recite o poezie. Am aflat acest lucru de la un erudit de excepție, distinsul critic de artă și istoric al civilizației moldave, ieșeanul Valentin Ciucă. Întâmplarea a făcut să-l întâlnesc la Mu-zeul județean etnografic și de artă „Ștefan cel Mare” din Vaslui, unde într-o comuniu-ne intelectuală desăvârșită și la o maximă temperatură spirituală s-au intercalat vi-brațiile a două evenimente culturale — expoziția celor mai reprezentative lucrări ale pictorului sucevean An-ghel Vasile Siminiuc și lan-sarea culegerii de versuri Aproape sau cât mai de-parte a lui Romeo Săndu-lescu, pe care, în ipostaza de poet, la momentul actual îl putem considera cernăuțean.
 

După prezentarea cărții în cadrul zilelor eminesciene la Cernăuți, iar puțin mai târziu și la Suceava, în antu-rajul unor scriitori și critici de elită, autorul cel mai puțin a visat să ajungă la Vaslui. Însă n-a putut să nu răspun-dă invitației directorului mu-zeului de acolo, dl Ioan Man-caș, mai ales dintr-un sentiment de solicitudine față de pictorul Anghel Vasile Simi-niuc, care i-a conturat cu a-tâta sensibilitate respirațiile lirice, adeverind spusele lui Horațiu că „pictura este poezie”. Astfel, grație colaborării spontane dintre pensula unui artist plastic și lira unui diplomat, la data despărțirii de Cireșar, Cernăuțiul de ieri și de azi a poposit pe plaiurile ștefaniene ale Vasluiului, ținând o lecție a memoriei și marilor regrete intuite doar de subtilitatea poeților. Și nu numai pentru a-și înfrumu-seța discursul criticul Va-lentin Ciucă s-a referit la tra-diția chinezilor antici de a-și testa demnitarii cu poezia. Prin aceasta el a ținut să a-profundeze ideea că Romeo Săndulescu se află la locul său și ca diplomat, și ca poet. Ba chiar mai mult, hazar-dându-se în decodificarea cuvintelor, a subtilizat că Consulului General al Româ-niei la Cernăuți i s-ar potrivi mai bine funcția de amba-sador, cuvânt care se desci-frează ca „cel ce poartă mesa-je”. Or, poetul și diplomatul Săndulescu este „un trimis al cuvintelor frumoase, care au capacitatea de a vindeca, reu-șind să transmită mesaje ce ajung dincolo de protocoale”. Referindu-se la afinitățile dintre pictor și poet, criticul a relevat „spiritele lor active, expresivitatea desenelor și suculența melancolică a ver-surilor, care împreună for-mează o istorie românească permanentă, conturează tre-cutul ca o utopie”. Cel mai mult îi apropie pioșenia față de trecut: după cum din fie-care tablou vernisat de pic-torul sucevean ne priveau semnele sfinte ale strămo-șilor daco-romani, tot așa și cartea diplomatului a fost primită ca o mică monografie a sentimentelor trăite în navigația pe valurile unei istorii vitrege. Vorbind la concret despre versurile in-cluse în compartimentele „Se aude-n Bucovina” și „Cer-năuții de ieri și de azi”, exe-getul n-a putut să nu sensi-bilizeze tenta de noblețe aș-ternută de autor peste locuri și evenimente, cartea fiind ca un elogiu pios al tinereții e-minesciene, expediat pe a-dresa memoriei, și ca un hrisov al neuitării. Și dacă poezia este ceea ce rămâne pe obrazul lumii du-pă ce s-a uscat o lacrimă, Ro-meo Săndulescu, prin dra-goste și mărturisire artistică, a ținut să lase o urmă cu cân-tecul „care țipă și doare” pe pământul unde „Peste tot în cetate se aud pașii Poetului/ Ca un ecou târziu al morții și al vieții”. O bucurie marcată de a-mintiri nostalgice i-a prilejuit întâlnirea cu Cernăuțiul din versurile lui Romeo Săndu-lescu și poetului bârlădean Mihai Vicol, care de la un timp doar imaginar mai poa-te rătăci prin orașul unde „În cartierul românilor casele-și plâng amintirile,/ Stăpânii au plecat de mult în bejenie sau din viață,/ Zidurile păs-trează-n firide ascunse iubi-rile,/ La geamuri păianjeni țes fire subțiri ca de ață…”. El a dozat aprecierile ante-rioare cu remarca sugestivă că „această carte deosebit de cifrată trebuie citită mai întâi cu inima”. Din perimetrul instituții-lor administrative ale jude-țului Vaslui cel mai pasionat de artă și de poezie s-a dovedit a fi subprefectul Vasile Cătă-lin Cupșan, înrudit cu bu-covinenii prin socrul său Ca-terinciuc, originar din co-muna Mahala. Astfel, provocați de poezia picturilor și imaginile vii ale poeziei, publicul adunat în sala de expoziții a muzeului din Vaslui a trăit miracolul redescoperirii și apropierii de o lume pe obrazul căreia se mai preling lacrimile trecu-tului, deși uneori poetului i se pare că „Trece vremea, ne trecem și noi/ Secunde pe ceas de istorie, /Pierduți prin zăpezi și prin ploi /Ostași anonimi, fără glorie”. MARIA TOACĂ

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: