Oxford – leagăn de cultură al Ragatului Unit

 

După ce, beneficiind de amabilitatea unor tineri deosebiți, cum ar fi Florina, Cătălin, Ciprian sau Paul, am colindat Londra în lung și-n lat, sorbind din minunățiile ei, în una din zile mi-a fost dat să văd Oxfordul. O excursie de vis pe care o datorez în totalitate domni-șoarei Lenuța Giosan, profesor, o adevărată lady, suceveancă de-a noastră, dar englezoaică până în măduva oaselor, fost „teacher” de engleză la „Petru”. De 6 ani, după ce a obținut o bursă la un colegiu din Oxford, este londone-ză, cu toate actele în regulă, dar nu a uitat nici un moment de unde a plecat. În Bucovina are multe cunoștințe, rude apropiate, prieteni, ti-neri cărora le-a insuflat dragoste față de limba lui Shakespeare. S-a acomodat și a intrat re-pede în stilul de viață englez, dar niciodată nu evită să spună că este româncă. Chiar dacă pentru mulți locuitori ai acestei țări România înseamnă doar Dracula și Ceaușescu, câteva lucruri au făcut-o să se simtă, aici, în largul său. Este vorba de politețea tipic englezească, de faptul că te simți mai liber și nimeni nu intră cu bocancii în viața ta. „Poziția financiară, pentru adevărații englezi, nu contează, ne spunea domnișoara Lenuța. Pentru ei, totul e să știi să discuți, să ai informații, cultură. Sunt foarte politicoși și fiecare își vede de intimitatea lui, fără să-i intereseze de vecini, de cei din jur. Privirile lungi sunt considerate o nepolitețe, un gest respingător, iar ordinea, curățenia, dis-ciplina sau chiar luxul primează pretutindeni”. Interlocutoarea mea, deosebit de amabilă, mi-a ținut o adevărată lecție despre ceea ce în-seamnă Anglia, despre presa din această țară, considerată a două putere în stat, despre viața de zi cu zi de pe malul Tamisei. Timpul a zbu-rat, iar autobuzul cu care călătoream a parcurs, pe nesimțite, cei 84 km câți sunt de la Londra la Oxford. Ajunsesem în orașul colegiilor, leagăn de cultură, unde se îmbină romantismul unei așezări medievale cu vitalitatea unui imens centru universitar. Se zice că în anul 1096, în oraș exista deja o formă de învățământ, iar în anul 1167, aici au venit eminenți profesori de la Paris, care au dat o faimă mondială Univer-sității din Oxford. Medalia a avut însă și rever-sul ei. Universitatea, susținută de coroană și biserică, a crescut, iar străzile urbei erau pline de studenți scandalagii și chiar de desfrâu. Conflictele dintre localnici și studențime erau frecvente și au culminat pe 10 februarie 1355, odată cu acuzarea unuia dintre studenți de moartea unei femei, când, după 3 zile de confruntări, 63 de studenți au fost uciși, iar mulți alții, răniți. Lupta studenților cu burghezia ora-șului, care acuza universitatea pentru orice nenorocire, fie ea și închipuită, a continuat. Cu timpul, însă, această instituție de învățământ, sprijinită de Papa de la Roma, a dominat Oxfor-dul, care își are poezia și romantismul lui, cu o atmosferă studioasă, cu clădiri superbe din piatră aurită, cu bărci legănându-se pe Cherwell sau Tamisa. La Oxford învață circa 17 mii de studenți, în cele aproape 40 de colegii indepen-dente, ce au conducerile, statutul și corpul profesional separate. Cea mai vestită bibliotecă a orașului, The Bodleian Library, deține peste 5 milioane de volume, iar nimeni, nici măcar membrii familiei regale nu au voie să părăsească incinta clădirii cu vreo carte, totul se studiază în sălile de lectură. Am urcat în turnul Carfax, rămas din secolul al XIV, după demolarea bisericii „Sf. Martin, de unde se poate vedea Oxfordul în aproape toată splendoarea lui. Sus, pe terasa îngustă, se află montată, pe un suport special, o lunetă, care-i ajută pe turiști să le aducă „în palmă” orice punct de pe raza așezării. Imagini splen-dide, gazon englezesc parcă desenat, clădiri care te întorc în istorie cu multe secole în urmă, fiind considerate printre cele mai frumoase din Europa. Orologiul montat pe unul dintre pereții turnului, „păzit” de doi militari în uniformă romană (e vorba de două statuete), sună din sfert în sfert de oră. Timpul ne presează, iar de văzut sunt multe. Coborâm spre inima Univer-sității și admirăm colegiile ce trebuie vizitate în liniște, din respect pentru cei care trăiesc și învață aici. Cele mai multe sunt deschise după amiază, excepție făcând „Christ Church” (cole-giu și catedrală), deschise în fiecare zi, în afară de ziua de Crăciun. Îmi desfăt privirea cu ima-gini superbe și o întreb pe domnișoara Lenuța dacă nu-i este dor de Suceava. „Ba da”, îmi răspunde dânsa fără nici o ezitare, lăsând să se înțeleagă că o parte din suflet i-a rămas în țara natală. Nu suferă însă din acest motiv pentru că, deja, în Londra are multe cunoștințe, prie-teni, iar tumultul vieții de aici îți dau alt tonus. Văzusem deja o bună parte din Oxfordul pe care nici nu-mi închipuiam cum arată, așa că eram, într-un fel, fericit. Mai trecuse o zi minu-nată și, sincer să fiu, deosebit de interesantă pentru mine. Dialogul purtat cu domnișoara profesoară, mai ales cel referitor la presa bri-tanică, ce îi fascinează pe mulți prin curajul și puterea ei, discuțiile despre românii așezați aici și despre englezi în general, faptul că am văzut o părticică din leagănul culturii britani-ce – Oxford, situat nu departe de locul unde s-a născut cel ce l-a creat pe Regele Lear, au consti-tuit pentru semnatarul acestor rânduri o mare realizare, greu de uitat. Mulțumesc lady Lenuța!