Caloianul

Caloianul era cândva o datină practicată și în Bucovina pentru invocarea ploii. De fapt, această manifestare presupunea încă din neolitic o întruchipare de tip antropomorf a unui spirit, un fel de sol trimis divinității plu-viometrice, ca să o înduplece să dezlege ploaia atât de necesară pentru culturile agricole. Caloianul reproducea imaginea unui spirit, a unei semidivinități sau divinități care trebuia să se sacrifice, fiind substituită de o păpușă confecționată din cârpe, paie, dar mai ales din lut. Caloianul avea o largă sinonimie în funcție de loc, el numindu-se Moașa Ploii, Mama Ploii, Păpușa Ploii, Mama Caloiana sau, pur și simplu, Ploaia. Odată cu apariția creștinismului, această datină a continuat să se practice, ținându-se cu regularitate, prin tradiție cutumiară, în cea de-a treia săptămână de după Paște, de obicei mar-țea, joia sau duminica, sau, după caz, atunci când seceta se instala mai devreme sau când necesarul de apă era mai acut.

 

Obiceiul Caloianului presupunea constituirea unei cete formate din fete pure în număr de până la 33 persoane sau se organiza o ceată mixtă, în care dominau fetele. Ceata se aduna la o casă (gazda) aleasă din timp. Aici era con-fecționată o figurină din lut care se punea într-o covățică sau se confecționa special un fel de sicriu mic, tot timpul săvârșindu-se un simu-lacru de ceremonial funerar. După ce toate pre-parativele erau îndeplinite, se pornea cortegiul funerar, când una dintre fete ținea locul de preot, alta de dascăl, erau confecționați și praporii din piele sau din pânză. Mortul era jelit și purtat prin sat, oprindu-se pe la fântâni, până se ieșea din localitate și se îngropa într-un loc tainic, pentru a nu fi descoperit de răuvoitori. De fapt, tot timpul, „mortul” era păzit și, pentru derutare, fetele simulau că-l mută în altă parte. Apoi, fetele cutreierau prin sat, pe la rude și cunoștințe, și adunau fel de fel de produse alimentare cu care făceau un fel de praznic, către prânz fiind chemați și feciorii cu care petreceau până seara târziu. A treia, fetele dezgropau Caloianul, îl boceau: „Caloiene, Iene, / Dute-n cer și cere /Să deschidă porțile, /Să sloboadă ploile, /Să curgă gârlele /Zilele și nopțile, /Ca să crească grânele, /Să dea drumul roadelor, /Să fie-mbelșugată /Țara toată, lumea toată”. Cu Caloianul dezgropat, fetele se îndreptau către o apă curgătoare, se aprindeau lumânările care apoi se lipeau de covățică sau sicriul în care era păpușa de lut și se dădea pe apă. Fetele reveneau în sat, pregăteau un nou ospăț funerar numit „Pomana Caloianului”, acum fiind chemați și lăutarii, totul se transfor-ma într-o adevărată petrecere cu cântec și joc. În precreștinism, Caloianul se practica prin rituri specifice, mult mai simple: confecțio-narea și distrugerea violentă a păpușii de lut, abandonarea ei pe pământ sau apă, păpușa se incinera sau înhuma, fiind supusă frecvent biritualului funerar – înmormântarea urmată de înviere (dezgroparea acesteia) după trei zile etc. Numele Caloianului derivă din paleoslavul kal, care înseamnă lut, și din kalen, care în-seamnă de lut, numele de Caloian fiind de fapt niște alternațiuni posterioare derivate din forma primară. Sub forma păpușii de lut dată pe o apă cur-gătoare, am atestat acest obicei ca fiind prac-ticat în satele de pe Valea Sucevei și Siretului până prin anii ’50, ’60 ai secolului trecut (Mi-hoveni, Lisaura, Bosanci, Luncușoara, Udești, Verești, Știrbăț, Poieni, Liteni, Dolhasca).