Admirație și groază, în Muzeul Figurilor de Ceară

Cunoscut în întreaga lume ca Muzeul Figurilor de Ceară, vestitul obiectiv poartă, de fapt, numele celei care l-a fondat, respectiv Marie Tussaud, născută în Franța, la Strasbourg, în 1761, al cărei chip nu lipsește din rândul persoanelor ce „trăiesc” expuse aici. A învățat arta modelării în ceară de la doctorul în casa căruia mama ei a lucrat ca menajeră. Ajunsă profesoară de artă a surorii regelui Ludovic al XVI-lea, este întemnițată pentru legăturile avute cu familia regală, scăpând ca prin minune de pedeapsa cu moartea. Pusă în libertate, a fost obligată să facă măști pentru prizonierii de-capitați. În 1802, a plecat în Anglia, luând cu ea și figurile de ceară moștenite de la mentorul ei.

 

Și-a îmbogățit colecția în permanență, cu noi figuri, oameni de seamă ai timpului sau personalități de marcă din trecut. Fire puternică și curajoasă, Madame Tussaud își adună colecția în ineditul muzeu ce-i poartă numele, deschis, inițial, în 1835, pe Baker Street. Muzeul ca atare, cu saloanele sale spațioase, este o instituție de cultură multifuncțională, care ține pasul cu tehnologia și dotările moder-ne unde, periodic, se organizează conferințe, parade de modă, petreceri. El nu este singurul din lume ce adăpostește figuri de ceară. Filiale ale sale se găsesc la New York, Las Vegas, Hong Kong, Amsterdam, unde pot fi întâlnite, pe lângă figurile „clasice”, și vedete ale momen-tului. Interesantă, dar presărată cu momente de groază (cei slabi de inimă sunt avertizați și rugați să renunțe a coborî în spațiile de la sub-solul clădirii) a fost partea a doua a vizitei la muzeu. Florina și P.S. Sofronie știau despre ce este vorba și m-au lăsat la… înaintare. Eram în fruntea grupului și pășeam atent pe culoarele întunecate, parcă vopsite cu smoală, prin care se distingeau lumini străvezii și imagini ale groazei. Coborâsem în istorie câteva secole, când, deodată, mă întâlnesc cu… Vlad Țepeș al nostru, având în preajmă căpățâna unui individ înfiptă într-o țeapă. Ne apropiem de camera ororilor, iar atmosfera devine, parcă, tot mai înfricoșătoare. Se aud țipete de groază, răcnete, bocete, iar din colț în colț apare câte o „stafie”, care își joacă rolul perfect. Nu te atin-ge, dar se repede spre tine și scoate un sunet nedeslușit, după care se retrage într-o parte, dispărând într-o ceață special creată sau rămânând „înțepenită”, ca o statuie, lângă un perete. În acest timp ajungi în fața unei ghilotine unde se efectuează, parcă aievea, decapitarea unui nesupus. Într-un alt spațiu, un ins este schingiuit pe o roată, lăsând în jurul lui șiroaie de sânge. Pe un fond sonor cutremurător, sunt realizate, cu personaje în mărime naturală, tot felul de scene de tortură din vremea Inchiziției sau mai de apoi. Este uluitor, trăiești clipe înfricoșătoare, dar nu mai ai cum da înapoi. Ai intrat în horă, trebuie să joci, așa că îmi as-tâmpăr curiozitatea privind lung la cele din jur, mă obișnuiesc repede cu „stafiile” de pe la colțuri, cu zgomotul infernal al ghilotinelor și chiar cu împușcăturile din timpul execuțiilor și înaintez, ajungând la… liman, adică la lu-mină, în așa-numita zonă „Spiritul Londrei”. Greu de descris în cuvinte ce se poate vedea aici. Peste 4 secole de istorie a capitalei britanice, făurită cu migală și mult talent de mari maeștri ai picturii, sculpturii, arhitecturii și creării figurilor de ceară îți sunt redate, în timp ce tu, vizitatorul, ești plimbat printre toate aceste bijuterii, cu o mașinuță construită după tipicul unui taxi londonez. Un spectacol inedit, extraordinar, printre figuri celebre ale istoriei, care mișcă, închid și deschid ochii, ridică o mână, scriu etc., dând impresia că toți se află la locul lor de muncă și își continuă activitatea sub privirile iscoditoare ale musafirilor. Figuri animate, efecte speciale, care te încântă și te trimit în istorie cu sute de ani în urmă. Când mașinuțele se opresc, se încheie și vizitarea muzeului, iar pe un ecran îți apare poza în taxiul respectiv. Dacă dorești, o cumperi, dacă nu, nu. „Timpu-i bani”, spune englezul, așa că, du-pă aproape două ore de muzeu, ne-am grăbit, mai la pas, mai cu metroul, să mai „facem” câteva obiective. Primul a fost reședința oficia-lă a monarhului, din 1837, adică Palatul Buckingham. Aici afli de la distanță dacă regina este sau nu „acasă”. Dacă steagul Marii Britanii este arborat pe clădire, stăpâna se află, în acel moment, la palat, dacă nu, înseamnă că este plecată. Pe noi ne-a interesat mai puțin acest lucru, așa că am admirat clădirea impozantă, gărzile frumos echipate, statuile și fântâna arteziană din „poarta”, dar mai ales parcul i-mens din apropiere, cu un gazon cum numai în Anglia poate fi întâlnit. Curios, dar aici, pe spa-țiile acelea verzi și întinse, oricine poate veni cu un șezlong să facă plajă sau chiar să întindă masă mare cu familia sau prietenii. Nimeni nu-ți interzice acest lucru, condiția singură fiind respectată cu sfințenie: locul trebuie să rămână așa cum l-ai găsit, adică să strălucească de curățenie. A fost o zi plină. Frumusețile locului, intere-sul stârnit de tot ceea ce ne înconjura a făcut să uităm de foame și de oboseală. Cu gândul la o gură de bere, ne-am întors la hotel, de unde i-am telefonat lui Cătălin. Mai urma o zi, despre care vă voi povesti lucruri interesante…