Floriile

Comemorarea Intrării Domnului Iisus Hristos în Ierusalim, când Mântuitorul a fost întâmpinat cu ramuri de finic – moment consemnat în spiritualitatea populară românească sub denumirea de Duminica Floriilor – însumează concepte sincretice, care reprezintă unitatea dintre spirit și materie, între pământ și lumea celestă. Ca sărbătoare populară, Floriile se încadrează într-un timp mitic, precreștin, zi dedicată demult zeiței Flora, zi ce marca trecerea de la anotimpul rece la cel cald, al florilor, manifestarea din precreștinism ilustrând simbolic și o trecere de la o stare de dezechilibru mitic spre echilibrul echinocțial de primăvară și păstrând ceva din structura generativă a substratului mitologic.

 

Intrarea lui Iisus în Ierusalim are, deci, și un substrat precreștin. Romanii făceau grandioase serbări de primăvară când, în cinstea zeiței Flora (zeița vegetației), își ofereau reciproc ramuri înmugurite, iar, mai târziu, la români, întâlnim un ceremonial complex dedicat tot unei zeități a vegetației (Lazăr sau Lăzărică), un adevărat scenariu de reînnoire simbolică a timpului. În spiritualitatea bucovineană, Floriile sunt vii ca moment de vehiculare și de arborare a ramurilor verzi de salcie cu mâțișori, prin care este marcată Intrarea lui Iisus în Ierusalim, ramura verde având și alte conotații locale. În Duminica Flo-riilor, după ce ramurile de salcie sunt sfințite în biserici, ele capătă virtuți aparte: apotropaice (de apărare a gospodăriei și animalelor de duhu-rile malefice), divinatorii (progno-zând viața omului), fertilizatoare (se pun pe straturile din grădini, în cuibarele cloștilor sau în hrana animalelor). Ramurile de salcie sfințite erau păstrate peste an în case, puse la icoane, fiind apoi folosite în diverse domenii: la vrăji și farmece de dragoste sau de măritiș, ca antidot împotriva ploilor furtunoase și cu trăsnete etc. În sâmbăta Floriilor erau interzise unele activități casnice, printre care torsul și țesutul, femeile având grijă ca în această zi să aducă din pădure Țâța vacii, o plantă cu proprietăți fertilizatoare și fecunditive, dar și productive, pe care o puneau în ieslea vacilor cu lapte, în speranța că le va spori lactația. Cel mai important moment al sărbătorii consacră valoarea religioa-să și culturală a salciei, plantă cu un profil simbolic nuanțat, atât prin texte folclorice, cât și prin rit și cre-dință. Al doilea aspect al zilei îl con-stituie Moșii de Florii, obicei cu adânci rezonanțe într-o epocă precreștină, când pe morminte se puneau ramuri tot de salcie, precum și mâncăruri ce se dădeau de poma-nă. Moșii de Florii fac parte din cate-goria mitică creștinizată, cultul mo-șilor din perspectivă mitologică fiind legat de jertfele aduse celor decedați, care s-au identificat cu destinele comunităților sătești și de neam. Din străvechiul cult al acestora a derivat în creștinism cultul funerar, extrem de bogat la români și, în mod special, la bucovineni. Înainte vreme, mărțișorul era purtat până în ziua de Florii, când se agăța într-un pom, cu acest prilej scoțându-se și zestrea și hainele de sărbătoare pentru aerisire prima oară în anul respectiv. În societatea tradițională bucovineană, riturile și ceremoniile săvârșite la Florii capătă sensuri magico-mitologice, și în funcție de ciclurile lunare, și de cele solare, care se intercedau cu regularitate în viața satului și care reglementau datinile și tradițiile obștii sătești, Floriile fiind reglementare și de raportul unic cu Paștile.