Dacă tot n-avem…

…de ce să nu dăm? Paradox, paralogism, oximoron, spuneți-i cum vreți și cum vă vine la-ndemână și pe care doar suprarealista realitate românească (și cei carte trăiesc în ea), vai, îl pot explica (și suporta!). La Crevedia, fostă cândva capitala galinaceelor crescute științific și industrial, cu grijă de la partid și de la stat, funcționează (nu sic, ci sâc din Isarlâk!) centrul „Eudoxiu Hurmuzachi”. În principiu – și doar atât! – centrul este menit tinerilor români de pretutindeni ce vor să-și perfecționeze/rafineze abilitățile de comunicare în limba strămoșească în vederea unei cariere de succes, fie aici, fie (mai ales) în altă parte. Statul român, cel de drept în media și-n somațiile fiscale, sprijină astă nobilă năzuință cu generoasa, magnanimă sumă de 50 dolari/lună. Căci pe pământul patriei istorice, de sine stătătoare, nici o etnie conlocuitoare nu s-ar da jos din pat pentru banii ăștia.

 

Visurile și speranțele tinerilor români care vin la Crevedia, din ținuturi din cele mai urgisite precum Transnistria, sunt hrănite copios cu zemuri chioare de se cheamă „borș tradițional”, cinci zile din șapte, fiindcă în week-end, ca bonus și primă de fidelitate, în loc de barabule se servesc, cu mare fală și pohfală, cartofi. (Ș-aceasta-i, într-un fel, un omagiu adus limbii literare!). Există, estimp, la nici douăzeci de kilometri distanță, un Departament pentru Românii de Pretutindeni, care, conform tradiției, trebuie că e plin de secretare țâfnoase și ambetate cât se poate și de șoferi cu galoane și sub acoperire. Și nu prea departe, un mi-nisteriu cu tresele la vedere, ce-i drept, face de bine și dă din banii tâmpiților de „țivili” acont pentru chiria a 53 (cincizeci și trei, ați citit bine!, taman când muri Stalin, în veacul trecut!) de apartamente cu splendidă vedere spre Manneken Pis („Băiețelu’ de să pișă”, pentru cei care n-au apucat să vază Bruxelu’!). Asta pentru o mai dreaptă și demnă reprezentare a României la NATO. Adicătelea, atașați militari și atașații/atașatelor lor de felurite vârste și sexe: neveste, ibovnice, copilași de țâță și flăcăiandri cărora de-abia că le dau tuleiele, dar care, și unii și alții, au imperioasă nevoie de nurse policalificate și oricând disponibile pentru „nani, nani, puișor„. „Dulce ca mierea e glonțul patriei”, zicea un fost terist de la UM/01150 și noi, în umbra pe care acela o aruncă de la Hollywood zice, în ce ne-a mai rămas, adică în limba noastră cea română: „Obrazul subțire” șamâdî. Na, c-am zis-o și pe asta și neam ușurat! Hai, să traiți! Un contribuabil extenuat, adică al Dv. VIOREL DÂRJA