Conservarea și restaurarea patrimoniului reprezintă activități de bază în oricare instituție muzeală, consideră directorul Complexului Muzeal Bucovina, Emil Constantin Ursu. Ne place să intrăm în expoziții și să admirăm obiecte de patrimoniu, dar rareori ne întrebăm care este “viața” lor dincolo de vitrină. Încă de anul trecut, directorul CMB a luat decizia de a oferi publicului posibilitatea de a vedea bunurile din patrimoniul muzeului, la ele acasă, adică în depozite și laboratoare, prima zi de luni a fiecărei luni fiind destinată acestui scop. Inițiativa nu a avut până acum prea mare succes. „E firav interesul publicului, mă așteptam la o atenție mai mare din partea lui”, ne-a spus Emil Ursu.
Laboratorul de conservare, realizare nesperată pentru multe muzee Conservarea și restaurarea patrimoniului sunt munci delicate, dar de bază într-o instituție muzeală, iar faptul că la Suceava, pe lângă Muzeul Satului, funcționează, tot de anul trecut, Labora-torul de conservare a patrimoniului etnografic este un mare câștig pentru muzeografia suceveană. În apropierea Muzeului Satului s-a ridicat în câțiva ani clădi-rea laboratorului, pe locul în care fusese o groapă de gunoi. Ce-ea ce se vede astăzi din stradă este doar jumătate din proiectul gândit de arhitect. Investiția, așa cum este la ora actuală, se ridică la circa 20 miliarde lei vechi, cu tot cu dotări, banii fiind alocați, într-o primă fază, de ministerul de resort, până în 2000, iar de atunci de CJ Suceava. Șeful laboratorului, Mihai Spânu, explică de ce era nevoie de acesta: “Înainte de a exista Muzeul Satului, sectorul etnografic al muzeului era găzduit între pereții de piatră ai Hanului Domnesc. Au existat, pe tot parcursul isto-riei acestuia, sporiri de patrimoniu cultural național. Piesele erau depozitate în diverse locuri, în funcție de o anume sensi-bilitate a lor și în funcție de înghesuiala în care se presupunea că trebuie să stea. Pentru o serie de categorii de obiecte erau locuri improprii; e vorba, în special, de inventarul gospodăresc de lemn, care era depozitat în locațiile cele mai proaste, adică prin niște case din Muzeul Satului, prin poduri, prin beciuri, în orice caz, în locuri care nu aveau legătură cu condițiile de conser-vare a patrimoniului muzeal. De aceea, conducerea de atunci a muzeului a pornit această clădire care să satisfacă, din punct de vedere funcțional, adică al depozitelor și atelierelor de conserva-re-restaurare, necesitățile acestei secții. Înainte, conservarea se făcea oarecum sporadic și numai pe seama urgențelor”. Mihai Spânu este un muzeograf cu experiență îndelungată, începându-și activitatea în domeniu prin 1975. Directorul CMB spune despre dânsul că este “piesa de rezistență pentru conser-varea suceveană”, întrucât, în calitatea sa de “conservator general”, cunoaște toate tehnicile de conservare pe toate tipurile de materiale. Pentru neavizați, termenul de conservare s-ar putea defini prin păstrare. În realitate, înseamnă mult mai mult, spune șeful laboratorului: “Conservarea înseamnă oameni și măsuri de întreținere a unui climat de sănătate pentru obiectele respective, nu presupune intervenții asupra pieselor. Restaurarea înseamnă intervenția asupra pieselor, cu substanțe și materiale chimice, înlocuiri, completări”. La acestea, Emil Ursu adaugă: “În România sunt două categorii importante în relația cu patrimoniul – conservatorul și restauratorul. Primul este cel care se îngrijește zilnic de obiectele de patrimoniu și intervine atunci când este cazul, până la un punct, iar din acel punct intervine restauratorul. Din păcate, în România numărul conservatorilor și restauratorilor este în scădere”. Despre clădirea laboratorului, Mihai Spânu spune că pare mult mai mare privită din exterior decât este în realitate, în interior, și că spațiile pentru ateliere și depozite sunt insuficien-te: “Patrimoniul etnografic de aici constituie plusul de obiecte care nu sunt expuse. El este structurat în forma clasică, pe așa zisele suporturi sau materialele de constituție separat: lemn, lemnul policrom, ceramică, metal, textile, port, mă refer la de-pozite. Pe lângă multe din aceste depozite avem și câte un atelier. Spun multe, pentru că unele nu sunt acoperite, lemnul policrom, de pildă, unde nu avem conservator; nu avem acope-rită ceramica”. Aceste spații sunt deservite de 3 conservatori și doi restauratori, dar directorul CMB ne-a spus că mai e nevoie de oameni: “Pentru etnografie nu sunt suficienți conservatorii, ne-ar mai trebui măcar 3 oameni; și restaurarea etnografică e abia la început. Cu personalul pe care-l avem facem față acum, evident cu niște eforturi mai mari”. Conservatorul, un fel de medic de familie Conservatorul este “omul care întreține în viață obiectul de patrimoniu”, precizează Mihai Spânu: “Conservatorul e un fel de medic de familie care își bagă nasul peste tot. Face și niște hârțoage, și anume fișa de sănătate a fiecărui obiect, fiindcă trebuie să știe starea de sănătate a obiectelor. Periodic, conser-vatorul adaugă în aceste fișe întâmplări”. Conservatorul, mai aflăm, este, totodată, și gestionarul obiectelor de patrimoniu de care se ocupă, fapt care sporește răspunderea sa. Conservatorul Traian Ilisei este “doftorul” patrimoniului et-nografic din lemn. În fiecare zi, conform unor norme, el “consultă” microclimatul din de-pozite: “Se verifică în fiecare zi microclimatul, adică umiditatea relativă, temperatura. Avem aparate speciale, umidificatoare, dezumidificatoare și, dacă constatăm modificări de umiditate, de pildă, intervenim. Apoi, e necesară o curățire a obiectelor, o igienizare. În depozit igienizarea se face ori de câte ori e nevoie”. Monitorizarea microclimatului se face la laboratorul de conservare cu aparatură specializată, ceea ce e o mare performanță, ne-a spus Mihai Spânu: “Ceea ce s-a reușit să se facă la Suceava este instalația de monitorizare a microclimatului, automată, cu înregistrare, prelucrare și afișare pe calculator… Datele se strâng automat și, făcându-se o sinteză, după aceea, la o anumită perioadă de timp, poți să spui cu mâna pe inimă «spațiul acesta este bun sau nu este bun». Dar până a ajunge în depozit, obiectul de patrimoniu suferă mai multe “operații”, mai spune șeful laboratorului: “Există un flux pe care-l parcurge. Se aduce într-un spațiu sau cameră de carantină, unde stă până îi vine rândul. Cantitatea de obiecte care necesită restaurare, pe total muzeu, este infinit mai mare decât capacitatea de restaurare a laboratoarelor noastre. Și atunci se lucrează, ca peste tot în țară și în lume, pe entități. Conservatorul alcătuiește în fiecare an o listă de priorități a obiectelor care trebuie restaurate Ele cuprind un procentaj foarte mic din obiecte și în carantina aceasta a noastră stau foarte multe obiecte și așteaptă”. Ieșind din starea de așteptare, obiectul ajunge în atelierul conservatorului unde i se face “o curățare mecanică, apoi una umedă și, dacă e nevoie, se face integrarea cromatică”, revine Traian Ilisei cu explicațiile: “Dacă obiectul are nevoie de intervenții, atunci intervine restauratorul, dacă nu, se duce în depozit sau într-o expoziție, unde este nevoie de el”. În atelierul său așteaptă să intre la curățat și spălat obiecte de inventar casnic și gospodăresc: coveți, ciubăre, “măngălău” pentru frecat rufele, vârtelniță, depănătoare, “foșalăi” de curățat lâna și multe altele. “Lemnul se spală și se lasă la uscat. Se dezinfectează cu petrosin, apoi se face o băițuială cu ceară și petrosin”, explică Traian Ilisei. Dar înainte de atelier, există un spațiu mult mai amplu, unde lemnul mare este supus unor tratamente speciale, care să distrugă microorganismele. Aici așteaptă să fie luate în primire, printre altele, bucăți desfăcute din casele care vor fi amplasate în Muzeul Satului. Unele sunt depuse în cuve speciale, în care li se aplică insecto-fungicidul, altele sunt tratate prin pensulare sau stropire, în același scop. Aceasta e un fel de cameră de pregătire, de echilibrare a pieselor, spune conservatorul. În atelierul de textile și port, munca pare mai simplă, mai aproape de îndeletnicirile domestice, am putea spune privind-o la lucru pe conservatoarea Lucica Bălăceanu, dar nu e tocmai așa. Conservatoarea spăla niște cămeși, apa având temperatura celei de vară; se folosește detergent de bună calitate, oțet, clorul fiind exclus din procedură. Păstrarea culorilor este foarte importantă, ni se spune, de aceea produsul se clătește de 3 ori cu apă și oțet. Cu oțet se împrospătează și culorile scoarțelor, care, în prealabil, sunt curățate de praf, cu aspira-torul, prevăzut cu un tifon la capăt, pentru a nu “agresa” țesătura. Ca și conservatorul de la secția lemn, Lucica Bălăceanu “domnește” și peste depozitele de sumane, port popular, blănuri, unde verifică periodic microclimatul. Ca și la lemn, conservatoarea de la textile are de furcă cu insectele, ea fiind bine pregătită să lupte cu moliile. În cazul în care acestea apar, obiectele se introduc în lada frigorifică și se petrece așa numita “criogenare”, adică stârpirea lor la… rece. Restaurarea, acomodată după principii Despre restaurare specialiștii de la laborator spun că, “dacă pentru conservare există norme, la restaurare există principii care îți spun lucruri generale, și tu trebuie să-ți acomodezi intervenția la principii”. Unica restaurare care se realizează acolo, deocamdată, pe patrimoniul etnografic, este pe lemn. Pentru aceasta s-a specializat Cristi Cureleț, căruia îi intră în vigoare, de la 1 aprilie, atestatul de restaurator, obținut recent. Directorul Ursu a precizat că restauratorul menționat se pricepe la toate, începând de la sculptura în lemn și până la restaurarea lui, și că a “rupt gura comisiei” atunci când a dat cele 3 examene de la preatestare, fiindcă le-a luat cu 10, pe toate în aceeași zi. “Oricât a vrut comisia să-l încurce, n-a reușit. Iar din ea a făcut parte părintele conservării românești, Aurel Moldovanu”, a spus directorul CMB. În atelierul lui Cristi Cureleț se află în așteptare obiecte de lemn care au nevoie de intervenție. Fiecăruia i se întocmește un dosar de restaurare, cu o documentație ce necesită muncă laborioasă și care cuprinde, printre altele, un “diagnostic” dat de restaurator, precum și operațiunile intervenției. Dosarul este prezentat apoi în fața unei comisii speciale, care trebuie să-și dea avizul și indicații, urmând ca restauratorul să le urmeze întocmai. Într-o primă etapă, și aici se efectuează spălare umedă, uscată, periaj, aspirare. Urmează intervenția directă asupra piesei. “Pregătirea unei operații necesită o muncă deosebită. Piesele cu doage necesită mai mult efort, au mai multe elemente și nu avem tehnologie de producere a cercurilor de lemn”. Restauratorul mai spune că în orice intervenție asupra piesei trebuie păstrată patina “nobilă” a obiectului din lemn. Munca lui Cristi Cureleț are multă contribuție personală, creativă. “La lemn se cer deprinderi artistice. Se intervine și cu imaginația. Pe baza documentației trebuie să-mi imaginez cum trebuie să arate elementul decorativ și merg pe specificul zonei, perioadei și nivelul de lucru al meșterului respectiv”, spune el. Emil Ursu speră ca anul viitor să demareze partea a doua a proiectului, care va însemna construirea unui corp de clădire în continuarea celui prezent, care să facă legătura între parcul din față și aleea de acces. Acolo vor fi, la parter, spații accesibile publicului, sală de conferințe, săli de expoziții și altele, iar la etaj, câteva laboratoare și depozite pentru domeniile neacoperite de actuala clădire. “Sper să găsesc surse de finanțare pentru a doua etapă. De aproape un an mă bate gândul să fac o dezbatere publică pe tema acestui laborator. Vreau să fac public proiectul și importanța pentru zonă, pentru că, odată cu a doua etapă, sigur va crește și muzeul satului, e vorba de obiectivele etnografice, dar și zona în sine care poate deveni “un parc” pentru suceveni și nu numai. Chiar dacă lumea nu vede atât de important un astfel de depozit, în 10 ani de zile bunurile etnografice vor deveni o raritate Din păcate, românii au o memorie recentă foarte scurtă, și atunci intervine rolul muzeului de a păstra ce se mai poate păstra, acesta e crezul meu. Pentru că vine o vreme când ne vom întreba ce am făcut într-un anumit interval de timp și nu vom găsi răspuns. Conservarea și restaurarea se ghidează după o lege, care sigur se aplică și la alte domenii: un bun odată distrus este irecuperabil”.
Comentarii