Văpaia

Focul Laurei Stoica s-a stins. Sătul de relele lumii, Dumnezeu a scăpat un oftat și ră-suflarea lui s-a dus, sucit spre locul de pe pământ în care văpaia rockului românesc își făcea drumul spre casă. Într-o frac-țiune, patima pentru viață, profesie și fericire a Laurei a devenit amintire, la fel ca și surâsul discret al iubitului ei, bărbatul lângă care, în pragul celor 40 de ani, își găsise rostul și speranța și cu care zămislise pruncul ce trebuia să se nască peste câ-teva luni. „E nedrept”, a fost prima reacție a celor care au cunoscut-o și a celor care doar au auzit-o cântând. Dar cine poate judeca, după ra-țiuni lumești, dreptatea di-vină veșnic neînțeleasă pen-tru muritorul trecător, boț de lut în mâinile sorții. Au rămas pentru noi melodiile acestei artiste, care, vers cu vers, au căpătat parcă alt sens.

 

Degajă din ele dorința sălbatică de viață, căutarea pătimașă a acelui „ceva” după care orbecăim toți și pe lângă care trecem probabil de trei ori pe zi și nu-l vedem. A gonit aproape furibundă în căutare, parcă știind că nu-i va fi dat prea mult timp să-l găsească. Dar Laura părea să-l fi găsit și zbaterea ei tre-buia să se liniștească, încu-nunată de reușită. Atingând fericirea, artistul a trebuit să plătească prețul. A plecat, a-șadar, tot alături de iubitul și tatăl copilului ei nenăscut, a plecat aplaudată, având „back”-ul, un Te Deum su-nând mai tragic decât pentru alții. Mii de oameni au aplaudat artistul, prețuind și omul bun care fusese Laura Stoica. Dar ne-au rămas vocea, prea des uitată în ul-timii ani de isterie „artisti-că” de prost gust, și învăță-tura voinței de a supraviețui și a dori, până în ultima clipă, poate singura văpaie ce nu trebuie să se stingă în nici-unul din noi.