Un nepotolit – Ion Filipciuc

Hotărât lucru: Ion Filipciuc e un împătimit al cercetării arhivelor și o face de ani buni încoace cu o perseverență de invidiat. Unul din rezultate este volumul apărut recent la Editura Timpul din Iași, intitulat Simptomuri politice în boala lui Eminescu. Documentele scoase la lumină sunt trecute prin filtrul unei logici riguroase, iar rezultatul se evidențiază în câteva idei-ancoră. Autorul ia în considerare o însemnare dintr-un manuscris eminescian (2263 44r), unde Poetul scrie „Eu sunt născut în Bucovina. Tatăl meu este bucovinean”, pu-nând în relație acest text cu faptul că Eminescu a făcut parte din Societatea „Carpații”, ca membru activ, condiția fiind aceea ca prin naștere să aparțină Transilvaniei, Banatului, Bucovinei, Maramureșului sau Crișanei. E menționat, în continuare, încă un argument forte, acela că autorul „Luceafărului” nu știa să spună decât adevărul.

 

După trecerea în revistă a copiilor lui Gh. Eminovici, cu data nașterii și nu-mele acestora, se ajunge la concluzia că numele celui de-al șaptelea prunc este Mihail, născut la 20 decembrie 1849 (în-semnare pe Psaltirea familiei), în strân-să legătură cu cele două momente ale ființei umane – concepția și venirea pe lume – în cazul de față Buna Vestire și Crăciunul, 25 Decembrie însemnând îm-plinirea mesajului divin adus Maicii Domnului de unul din cei doi arhangheli. Polemist redutabil, cu arma de neînvins a acribiei, Ion Filipciuc urmărește, în continuare, drumurile Poetului din august 1871, prilejuite de serbările de la Putna, concluzionând în stilul său inconfundabil: „Oricât ar fi fost de nepereche și în peregrinările sale, Eminescu nu poate fi înzestrat cu parametri dina-mometrici ai miriapodelor, chiar dacă investigațiile sunt făcute de către un biolog de seamă!” Partea cea mai consistentă o reprezintă analiza controversatei perioade din viața lui Eminescu, aceea a internării acestuia mai întâi la București, apoi la Ober-Dobling, ziaristul de la „Timpul” și, odată cu el, și poetul fiind sacrificat pe „altarul” unui tratat secret de alianță a României cu Austro-Ungaria și Germania. Ideea nu este nouă (argumente solide a adus și criticul literar Th. Codreanu, în câteva cărți, menționate, de altfel la p. 137), însă demonstrația se face sistematic și, în fiecare moment al ei se aduc probe convingătoare. Cititorul află că nebunia lui Eminescu n-a fost decât un pretext și că transferul său la sanatoriul vienez nu a reprezentat un gest de caritate, „ci o garanție din partea politicienilor români către curtea imperială austro-ungară”, că intran-sigentul ziarist a fost garat pe o linie moartă și abandonat, printr-un gest de nefirească umilință, sub strictă supraveghere, fapt petrecut la două zile după semnarea respectivului tratat, fără să i se pună un diagnostic și fără să i se elibereze un document oficial de călătorie. Cel ce avea să strige, la des-cinderea în gara vieneză, „România libe-rată!” îi spunea lui P. Misir, în mai 1884, dându-și seama de ceea ce se petrece în culisele afacerii, că e „un om sacrificat” și se pare că avea dreptate, din moment ce exact cu un an în urmă serviciile secrete austro-ungare transmiteau la Viena lista membrilor Societății „Carpații”, cu o lună înaintea faimoasei depeșe a lui P. P. Carp „Și mai potoliți-l pe Eminescu!” Se prea poate ca Poetul să fie unul din cei mai importanți martiri ai nației noas-tre, iar politicianul Maiorescu, șeful care a orchestrat și a dirijat întreaga acțiune – prima men-țiune despre „alienația mentală” fiind inserată în-ghesuit în jurnal pe data de 30 mai 1883, după ce nimic nu prevestește așa ceva: „Rămas cu toții (câțiva musafiri, printre care un ministru american și, bineînțeles, Eminescu) în cea mai plăcută atmosferă până la 11 și jumătate” – să poarte, peste timp, o grea povară și o uriașă culpă. Se adeverește, în atari condiții, că pentru politician, de cele mai multe ori, virtutea înseamnă in-teresul propriu, că hotarele patriei se limitează la te-ritoriul afacerilor personale și că o asemenea per-soană e gata oricând să calce pe cadavre, călare pe ce-ea ce numește el progresul nației, vizând de fapt „mărirea și-a lui bine”. Cartea semnată de I. Filipciuc, extrem de do-cumentată, e scrisă cu nerv și nu urmărește altceva decât adevărul, care poate produce, ca și pe vremea lui Eminescu, destulă iritare. IOAN ȚICALO