Sâmbăta Sântoaderului

Ziua Sântoaderului este celebrată în fiecare an. În prima sâmbătă din Postul Mare (anul acesta la 11 martie), tradiția românească consacrându-i acestui sfânt chiar o săptămână întreagă (Săptămâna lui Sântoader), prima după Lăsatul-secului. Sântoader este unul dintre sfinții creștini căruia i s-au atribuit multe dintre atribuțiile ce-i aparțineau unei ființe mitologice pre-creștine. De fapt, în calendarul popular se întâlnesc destul de des reprezentări pre-creștine înveșmântate într-un înveliș creștin și invers. Conform credințelor populare tradiționale, Sântoader este un fel de deschizător al primăverii, anotimp descătușat din „lanțurile lui Sâmedru”.

 

Se mai zicea că el supraveghează oamenii pe durata întregii săptămâni dinaintea sâmbetei sale, judecându-i după faptele fiecăruia, fiind ajutat și de caii săi, în număr de 7 sau 9, care-i sunt adevărați gardieni cosmici. Cândva, în Bucovina, oamenii se fereau să întreprindă anumite lucrări interzise, de teama loviturilor acestor cai, săptămâna Sântoa-derului fiind instituită ca o perioadă cu „rău de lovituri”. Dar cea mai severă interdicție era impusă asupra torsului cânepii, activitate specifică iernii și nu primăverii, aceasta fiind sistată odată cu Lăsatul-secului pentru Postul Mare. Ziua Sântoaderului, fiind plasată la cumpăna dintre iarnă și primăvară, cuprindea fel de fel de rituri menite să-l integreze pe om în noul anotimp. Dar cei care se luptau cu forțele ostile anotimpului cald erau caii cosmici, care, într-o dezlănțuire totală, alungau spiritele iernii, curățind astfel spațiul. Perioada deschisă de Sâmbăta Sântoaderului era marcată și prin rituri de purificare și de curățire trupească a oamenilor, acum se făceau băi rituale, spălându-se părul, în special. Fetele săvârșeau practici menite să le sporească creș-terea părului, pentru aceasta, ele, dis-de-di-mineață, recoltau strohul de fân din ieslea cailor, pe care-l fierbeau, apoi se spălau pe cap. Mamele, însoțindu-le tot timpul, rosteau cuvinte magice pentru acest moment: „Toadere, Sântoadere, /Dă din coama cailor tăi /Părul fetelor”, sau „Toadere, Toadere, Na cosița capului/ Să dai coama calului”. Și tot acum, dacă nu era zăpadă, erau recoltate rădăcinile de homan, cultivat într-un loc curat din grădi-nița cu flori, care se fierbea, iar cu decoctul rezultat se spăla capul în speranța creșterii unui păr frumos. Homanul se utiliza și ca pro-filactic, precum și curativ, în special pentru prevenirea îmbolnăvirii de „boala lui Toader”, care se manifesta ca un fel de paralizie, oamenii afumându-se, operație întreprinsă și pentru animale. Pentru a fi feriți de rele, în special de loviturile de cal și contra durerilor de cap, bărbații purtau homan la căciulă, femeile pu-nându-l la cingătoare, iar fetele, în cozile împletite. Caii lui Sântoader au fost incluși și în rândul centaurilor (în special din Evul Mediu), și tot în contul acestor reprezentări hipomorfe românii au născocit și motivele decorative de la case, reprezentate prin modelarea termi-nalului de la grinzi sau al consolelor sub forma stilizată a capetelor de cai, drept simboluri apotropaice, vizibile și astăzi mai ales la bisericile din lemn (Broșteni, Vama, Humoreni, Bănești, Mănăstioara, Băișești, Botoșana, Adâncata, Iacobești, Drăgușeni, Horodnic de Sus ș.a.)