Mărțișorul

Încă din timpuri preistorice încep să apară și să se per-petueze fel de fel de credințe, datini și superstiții legate de cultul soarelui. Luna martie (Mărțișor în calendarul popular) se încadrează unui început de ciclu specific cultului soarelui, întregul său interval fiind sub semnul magic al mărțișorului – simbol solar , un fel de dominantă mitică proprie spiritualității carpa-tice, a unei viziuni proprii asupra astrului dătător de căl-dură și lumină atât de ne-cesare. Mărțișorul, ca simbol so-leiform, marchează trecerea de la iarnă la primăvară, ilus-trând în chip mitologic o eli-berare a naturii din tainicele refugii, înfruntarea dintre cele două anotimpuri, redate prin cele două culori: albul – iarna friguroasă și roșul, anotimpul mai cald – primăvara. Acest talisman fiind închinat în vremuri ancestrale soarelui, care după 1 martie începe să încălzească tot mai tare, mar-ca și un scenariu ce se repeta an de an prin dezghețarea pământului, când plugurile începeau să răstoarne braz-dele, iar seva urca triumfător în tulpinile și ramurile co-pacilor.

 

Ca substitut solar, mărțișorul simbolizează, prin cromatica bicoloră (alb-roșu), anumite contraste: iarnă-primăvară, frig-căldură, întuneric-lumină, moarte-viață, sterilitate-fecunditate, sără-cie-fertilitate etc., învingătoa-re ieșind, crescător, părțile patronate de soare (primă-vara, căldura, lumina, fecun-ditatea și fertilitatea). Dar tot ca un simbol solar, mărțișo-rul, prin cele două fire împle-tite într-un șnur, mai simbo-lizează și cele 365 de zile ale unui an, zile luminate de soare, indiferent de anotimp. În societatea tradițională, fetele și uneori femeile tinere purtau mărțișor începând cu 1 martie în semn de cinstire a primăverii mult așteptate, dar și pentru valoarea de talisman a acestuia. Spre sfârșitul lunii martie, fetele care aveau pis-trui pe față îndeplineau un rit arhaic, ele ieșeau prin grădini și aruncau în sus mărțișoarele pe care le-au purtat timp de o lună, rostind o incantație către soare, un fel de rugă: „Sfinte soare, sfinte soare, /Dăru-iescu-ți mărțișoare, /În locul lor tu mă ferește, /De pistrui, că mă-negrește. /Ia-mi te rog negrețele /Și dă-mi albețele ,/Fă-mi fața ca o floare, /Sfinte soare, sfinte soare”. Șnurul împletit din două fire de care se agăța și o mo-nedă (de obicei dintr-un metal prețios) era și un fel de urare pentru cel căruia i se oferea, ca fața să-i fie albă ca un crin sau rumenă ca un trandafir, iar banul agățat simbolizând norocul, belșugul și îndestu-larea în acel an. Femeile ce au purtat mărțișoare le agățau prin arborii din livezi, pentru ca aceștia să rodească cât mai bine (era un rit de fertilitate). Dar, cu timpul, tradiția mărțișorului a căpătat alte sensuri, conform evoluției firești a societății. Mărțișorul nu se mai confecționează și nu mai este oferit ca înainte, în locul banului se prind fel de fel de figurine, care ar sim-boliza norocul, fericirea sau iubirea mărturisită sub acest ascunziș. Nu de puține ori, sau chiar în totalitate, mărți-șorul devine tot mai mult un accesoriu minimalizat com-parativ cu cadourile ce sunt oferite cu această ocazie. Obiceiul pur autohton al mărțișorului a început să pe-netreze și în mediile spirituale ale altor etnii vecine româ-nilor, cunoscând totuși o arie de răspândire destul de limitată.