L-am văzut. L-am privit preț de câteva secunde, pentru ca el să nu fie stân-jenit de prezența mea iscoditoare. Ve-nea dinspre cimitir, de acolo de unde își petrecuse nopțile în ultimii 30 de ani. Era așa cum îl știam, bătrân, de-o vârstă cu toate umbrele știute și neștiute. Aflasem deja că viața lui nu este literatură, că foamea și frigul i-au pătruns în vertebre. Uneori, noaptea, îmi aminteam de el ca de o stafie decupată din istoria orașului, despre care răii scriau romane stupide. L-am văzut târându-și picioarele și m-am tot întrebat ce poate fi în sufletul lui. L-am urmărit aplecându-se deasupra fântânii, bând tremurat din cana ruginită, bând însetat ca un animal hăituit de lumea întreagă.
Mălina Anițoaie
Cineva, un copil răsfățat îi striga vorbe obscene. El bea apa ca și cum și-ar fi po-tolit setea cu vinul cel mai renumit cu putință. El nu avea să se întrebe niciodată dacă domnii aleși și-au semnat statul de plată, el nu știa că domnul Patriciu este chemat la audieri, el nu știa cine sunt domnii Flutur, Tăriceanu sau, Doamne, Băsescu, el nu știa nici măcar cine a câștigat alegerile în oraș în ultimii 20 de ani. El nu știa poate nici măcar cum îl cheamă. Venea, zi de zi, dinspre cimitir, străbătând kilometri, pentru a bea o cană de apă. Atât. Avusese, cândva, la naștere, un nume. Avuse-se cândva o mamă. Fusese cândva om, iar cei din jur, la vremea aceea, erau și ei oameni.
Comentarii