Violența „în numele lui Dumnezeu” și adevărul iubirii răstignite

Evenimentele petrecute în ultima vreme în Europa Occidentală, prin publicarea unor caricaturi la adresa profetului Mahomed – întemeietorul religiei islamice –, dar și reacția violentă a unor grupări musulmane, care au atacat mai multe ambasade din țări ale Orientului Mijlociu, stârnesc neliniștea și consternarea omului de rând, provocând totodată și un mai mare interes pentru cunoașterea fundamentelor religioase al acestor două tradiții spiritual-culturale: creștină și islamică. Au spus unii că asistăm astăzi la fenomenul numit „ciocnirea civilizațiilor”, la un război inter-religios, la manifestarea a două mentalități atât de diferite pentru oameni condamnați, parcă, a viețui împreună sau a se amesteca tot mai mult între ei. Aceste afirmații ni se par însă exagerate, superficiale sau chiar incitante, cu un vădit caracter fatalist.

 

Nu ne propunem, în cele ce urmează, să reflectăm asupra acestor aspecte de ordin social, politic și cultural, dezbătute intens în mass-media ultimelor zile, ci dorim să punctăm câteva coordonate esențiale ale islamismului, prin comparație cu creștinismul – religia iubirii, întemeiată pe Adevăr (Ioan 14, 6). Demersul nostru, oricât de concis ar fi într-o astfel de împrejurare (în limitele unui articol de ziar), trebuie să aibă la bază principiul academic: „sine ira et studio” (fără ură și părtinire), întemeiat pe evidența adevărului obiectiv, pe respect față de valorile religios-culturale ale popoarelor și față de libertatea individuală a fiecărui om. Religia islamică a apărut relativ târziu în istorie, pe la mijlocul secolului al VII-lea, când Biserica creștină avea circa 600 de ani de existență și era răspândită în tot spațiul dominat oarecând de fostul Imperiu Roman. Cuvântul „islam” înseamnă „supunere”, iar cuvântul „musulman” înseamnă „supus lui Dumnezeu”. Majoritatea cercetătorilor acestei religii sunt de acord că islamul a luat naștere prin misiunea specială a lui Mahomed (570-632), care a reușit să adune o mare parte a triburilor arabe, declanșând o puternică reacție împotriva politeismului divizator, o reformă religioasă radicală, dar și o trezire la viața istorică a unei populații relativ sărace și umilite. Mahomed, născut în tribul arab al Quraișiților, a rămas orfan la vârsta de 6 ani și a fost crescut de bunicul și de unchiul său. La vârsta de 24 de ani, a intrat în serviciul unei văduve bogate, Khadija, cu care apoi s-a căsătorit, deși aceasta era mai mare cu 15 ani decât el. Mahomed s-a îndeletnicit cu negustoria, luând contact prin călătoriile sale atât cu iudeii, cât și cu creștinii sirieni (nestorieni), care l-au influențat mult în concepția sa religioasă. (De exemplu, Mahomed a preluat unele idei din Vechiul Testament și îi recunoaște ca profeți pe Avraam, Isac, Iacov, Moise și Iisus fiul Mariei – Isa ben Mariam”). Concentrându-și atenția asupra monoteismului și pretinzând că a avut mai multe „revelații”, în care îngerul Gabriel, trimis de Allah, i-a descoperit textul cărții veșnice din cer – Coranul, Mahomed reușește să adune, la Mecca, un grup de adepți, care îi devin fideli. Urmărit de furia quraișiților, Mahomed se refugiază cu adepții noului monoteism la Yathrib (care se va numi Medina – „orașul profetului”). Exodul primilor musulmani de la Mecca la Medina – la 24 septembrie 622 – se numește Hegira (fugă) și reprezintă începutul erei musulmane. Aici, la Medina, Mahomed a fixat regulile privind rugăciunile, postul, milostenia și pelerinajul, valori religioase universale, în același timp organizându-și armata, pentru a-i trece prin foc și sabie pe meccani și pe toți cei care nu se vor supune lui Allah. După moartea Khadijei, Mahomed avea să-și ia nu mai puțin de nouă soții, murind în brațele uneia dintre ele, favorita Aișa, la 8 iunie 632. Specificul doctrinei islamice – potrivit celei mai scurte mărturisiri de credință: „Nu este altă divinitate decât Allah, iar Mahomed este profetul său” – îl reprezintă supunerea totală față de voia lui Allah, exprimată prin Coran, iar încălcarea acestei legi se pedepsește cu moartea. Islamismul s-a răspândit în lume prin foc și sabie, iar incitările la violență față de cei „necredincioși” sunt prezente în mai multe locuri din Coran – carte „sacră”, alcătuită de urmașii profetului, pe baza „revelațiilor” acestuia. (A se vedea studiul Pr. Conf. Univ. Dr. Emil Jurcan, Coranul – argument pentru violență?, în volumul Violența „în numele lui Dumnezeu” – un răspuns creștin. Simpozion internațional, Alba Iulia, 2002, p. 431-447). În concluzie, putem afirma că – pe lângă unele idei religios-morale generale, care satisfac, într-o anumită măsură, setea de sens existențial a credincioșilor mu-sulmani – această religie (în formele ei fundamentale) rămâne închistată într-un fanatism bazat pe supunerea oarbă față de liderii spirituali, în exclusivism total față de cei care nu cred la fel ca ei, în intoleranță, violență și teroare, care merge până la manifestări suicidale. Into-leranța față de pluralismul cultural-religios, manifestată mai ales în țările cu teocrație musulmană, poligamia oficializată și asuprirea femeii prin forme aberante de vestimentație, prin tratamente inumane etc., ideea de jihad (război sfânt), care îmbracă forme atroce de „kamicaze” – sinucigașii care își zic „martiri” și care omoară împreună cu ei oameni nevinovați –, iată câteva din trăsăturile „religioase” ale islamismului, dar care, crede orice om de bun simț, nu pot fi după voia adevăratului Dumnezeu. Cu totul altfel se manifestă însă sentimentul religios în creștinism. Creștinismul este religia iubirii divine intratrinitare, „căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul (Fiul) și Sfântul Duh, și acești trei Una sunt” (I Ioan 5, 7). Iar Sfânta Treime este „structura supremei iubiri” – spune Părintele Dumitru Stăniloae. Iubirea divină s-a revărsat deplin peste lume în Hristos Iisus, prin Întruparea, Jertfa pe cruce și Învierea Fiului lui Dumnezeu, „căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan, 3, 16). Credința creștină nu se întemeiază pe teorii sau speculații filosofice și cu atât mai puțin pe mituri sau pretinse revelații particulare, ci are ca fundament faptul învierii lui Hristos din morți, întemeiat pe mărturii credibile, care dovedesc dumnezeirea Acestuia. Spre deosebire de islamism, care s-a impus în lume prin forța armelor, prin violență și teroare, creștinismul s-a răspândit prin forța iubirii, care a învins ura; prin forța luminii, care a învins întunericul acestei lumi; prin forța vieții, care a învins moartea. Și, toate acestea, se cuprind în Evanghelia Învierii. Printre cei care au tratat creștinismul de pe poziție de egalitate cu celelalte credințe, în contextul istoriei religiilor, este și savantul Mircea Eliade, care nu poate fi acuzat de părtinire și de subiectivism în ce privește religia creștină, ci de mult spirit critic și rigoare științifică în tratatele sale. Concluzia sa cu privire la învierea lui Hristos, ca singură explicație plauzibilă față de răspândirea creștinismului, este foarte clară: „Prinderea, judecarea și răstignirea lui Iisus i-au împrăștiat pe credincioși. Curând după arestare, Petru, discipolul preferat, se leapădă de el de trei ori. Cu siguranță că propovăduirea lui Iisus și chiar numele său s-ar fi adâncit în uitare, în absența unui episod singular și de neînțeles în afara credinței: învierea celui răstignit. Tradiția transmisă de Pavel și de Evanghelii acordă o importanță decisivă mormântului gol și numeroaselor apariții ale lui Iisus înviat. Oricare ar fi natura acestor explicații, ele constituie sursa și temelia creștinismului. Credința lui Iisus Hristos înviat a transformat o mână de fugari demoralizați într-un grup de oameni hotărâți și convinși de invincibilitatea lor” (Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. II, București, 1991, p. 327). În concluzie, cine oare, judecând drept, ar putea tăgădui adevărul credinței creștine și dumnezeirea lui Iisus Hristos? Avem în față „atâta nor de mărturii” că Dumnezeu este cu noi, prin Hristos, în Duhul Sfânt, iar Biserica, prin mulțimea sfinților ei de ieri și de azi, mărturisește această Prezență. Cultura și civilizația europeană, caracterizată prin libertate și iubire, își are rădăcinile în Evanghelie, iar apariția unor ideologii anticreștine în Europa epocii moderne este o provocare căreia trebuie să-i facem față. Lumea islamică, conservată în manifestările ei tradiționale, cu violența și intransigența ei, dar și cu trăirea religioasă a musulmanilor în toate compartimentele vieții lor de zi cu zi, pare că trage un semnal de alarmă lumii secularizate europene, care s-a îndepărtat de Hristos și de Biserică. Diferența de mentalitate între cele două falii reli-gios-culturale, între creștinism și islam, este evidentă. De exemplu, când niște producții literar-artistice (un roman sau o piesă de teatru) au denigrat în chip blasfemiator persoana divino-umană a lui Hristos, creștinii autentici nu au ripostat violent, ci le-au combătut în mod civilizat, rugându-se pentru autorii lor: „Doamne, iartă-i, că nu știu ce fac!”. Când un caricaturist danez și-a permis, în numele libertății de expresie, să creioneze ironic chipul profetului Mahomed, musulmanii protestează vehement la unison, iar unii dintre ei, din partida fundamentaliștilor, amenință lumea creștină cu răzbunare plină de cruzime. Oricum, creștinii adevărați nu se tem. Ei știu încă de la Tertulian, din vremea persecuțiilor primare, că „sângele martirilor este sămânța creștinismului”. Sânge de martir creștin curge și astăzi în spații musulmane, ca oarecând sub iataganul nemilos al semilunii. Sperăm însă că va veni o vreme când li se vor deschide ochii, și văzând „atâta nor de mărturii” cum că „în El locuiește, trupește, toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9), vor striga și ei către Hristos, precum Toma, apostolul: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20,28). Și se vor mântui. Amin! Pr. Prof. ILIE MACAR