Drepturile omului – abordări și perspective

Drepturile omului reprezintă o aspirație la libertate, care se confundă adesea cu idealul democratic, cu însăși ideea de civilizație. Despre aceste drepturi se vorbește ca și cum ar fi vorba de o realitate stabilită: toată lumea le respectă, cel puțin în vorbe, dacă nu și în fapte și totuși chiar în țările cu constituțiile cele mai democratice, în care sunt proclamate ca fiind fundamentul societății evoluate, acestea nu sunt întotdeauna respectate potrivit spiritului și literei documentelor internaționale în materie. Despre drepturile omului se vorbește atât în cadrul cercurilor de oameni politici, de juriști, de sociologi, cât și, mai nou, se vorbește tot mai mult și în cadrul manifestărilor religioase și ecumenice.

 

Această ascensiune a importanței problemei drepturilor omului l-a determinat pe juristul M. Cohen, în anii 80, să afirme că „Drepturile omului au atins o asemenea intensitate și întindere pentru cele mai multe, dacă nu pentru toate popoarele, încât este posibil ca lumea să fie martora apariției unei forțe religioase transnaționale, al cărei impact să fie tot atât de semnificativ pentru umanitate pe cât au fost vechile religii universale”. 1 Drepturile omului sunt invocate astăzi în aproape toate constituțiile țărilor civilizate, în toate tratatele și conferințele internaționale, ele au ajuns ca o monedă de schimb, respectarea lor aducând celor în cauză ajutoare financiare necesare economiilor țărilor respective sau sunt chiar o condiție de bază pentru accep-tarea țărilor în cauză în orice organizație internațională. Drepturile omului au coborât astăzi din vocabularul juridic, politic sau diplomatic în limbajul curent al omului de rând. Este o expresie a vremurilor noastre și, datorită încărcăturii de sensuri pe care le implică, apar cu cea mai mare frecvență în vorbirea curentă. Dezvoltarea fără precedent a mijloacelor de comunicare și de informare a permis sensibilizarea opiniei publice, care se simte din ce în ce mai responsabilă față de atingerile aduse drepturilor omului. Pe de altă parte, se vorbește, uneori, cu atâta ușurință despre drepturile omului, de multe ori în necunoștință de cauză, încât devine supărător pentru o mentalitate contemporană. Toată lumea este de acord cu drepturile omului, cu condiția să nu fie întrebată de ce. Foruri politice internaționale, orga-nizații guvernamentale și neguver-namentale, științifice, juridice, religioase din toată lumea aduc zilnic în dezbatere sau în atenția opiniei publice o mulțime de subiecte referitoare la drepturile omu-lui, fapte, situații, probleme, propuneri, acorduri, petiții, reclamații, angajamente etc. Tema drepturilor omului este, așadar, de o mare actualitate, dar și de o mare complexitate, mai ales că este implicată în variatele eu raporturi cu o serie de factori social-politici, economici, culturali, religioși. Drepturile omului au căpătat astăzi o importanță mondială, sunt la modă pe toate meridianele și sunt revendicate în toate domeniile. Având în vedere această omnipre-zență a problemei drepturilor omului, Biserica Ortodoxă Română nu a putut să nu adopte o atitudine clară față de ele, iar o deosebită confesiune de credință referitoare la această problemă acută a lumii contemporane poate fi găsită în cuvântarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Părinte Teoctist: „Este de datoria noastră, a tuturor, să ne străduim cât mai mult cu putință pentru strângerea legăturilor dintre toate Bisericile și dintre toate popoarele, cu convingerea că cele mai înalte co-mandamente ale creștinismului se identifică astăzi cu aspirațiile cele mai nobile ale omenirii. Eforturile omenirii pentru apropiere, înțelegere și cooperare, dorința tot mai arzătoare a oamenilor de pretutindeni, de libertate, su-veranitate, dreptate și progres, de stă-vilire a cursei înarmărilor și de făurire a unei lumi a bunăvoinței, în toate aceste probleme care frământă societatea umană a zilelor noastre, sunt în același timp și preocupările stăruitoare ale noastre, ca fii ai Bisericii, impuse de datoria împlinirii testamentului lăsat nouă de Mântuitorul Iisus Hristos. Învățătura creștină, a cărei esență este porunca dragostei, ne cheamă la res-pingerea oricăror acte de agresiune sau de amenințări ale vieții oamenilor și ale libertății, integrității popoarelor. Trebuie să ne unim și noi eforturile în vederea înfăptuirii dezarmării pe pla-netă, a distrugerii oricăror arme uci-gătoare, aducându-ne aminte că cei ce scot sabia, de sabie vor pieri (Matei 26-52). Astfel, știind că spre pace ne-a chemat Dumnezeu (I Cor. 7-15), ne alăturăm cu toată convin-gerea oameni-lor do-ritori de bine în acțiunile pentru realizarea principiilor de respect față de viață și de drepturile fundamentale ale omului și pentru în-făptuirea egalității, înțelegerii și viețuirii pașnice între oameni”. 2 Cu toate că, așa cum am văzut în declarația Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, Biserica Ortodoxă acceptă drepturile omului, mai mult chiar, mi-litează pentru respectarea lor, trebuie analizat modul cum percepe Biserica aceste drepturi: le acceptă așa cum sunt ele înțelese de juriști și sociologi, ca un țel, ca un ideal suprem, un scop în orice, un fel de „revelație” absolută, care con-diționează și chiar dorește să schimbe valorile moralei creștine, sau Biserica Ortodoxă are un alt mod de a percepe, de a recepta aceste drepturi, o altă viziune asupra drepturilor omului. Sunt drepturile omului „o nouă religie universală” care va domina în mileniul al III-lea întreaga omenire, pot sau au ele dreptul să critice sau chiar să îmbogățească viziunea creștină asupra omului și a scopului existenței sale? Sau ele sunt doar simple legi omenești, create de minți omenești care au pierdut legătura, comuniunea cu Dumnezeu, care s-au rupt de iubirea Mântuitorului Iisus Hristos și care ur-măresc separarea omului modern de Creatorul său, reducerea lui la o existență limitată doar în planul materialului și a existenței de aici și de acum, monotonă, seacă, lipsită de legătura cu Dumnezeu, de dragostea Mântuitorului Iisus Hristos și de comuniunea oamenilor între ei și a lor cu Dumnezeu, comuniune realizată doar prin lucrarea Duhului Sfânt? Pot fi drepturile omului o „religie” la fel de im-portantă ca și creștinismul, având în ve-dere că însuși termenul de „religie” în-seamnă legătură, relație, comuniune a omului cu Dumnezeu, iar în textul Declarației universale a drepturilor omu-lui nici măcar nu se pomenește de nu-mele lui Dumnezeu? Sau drepturile omului reprezintă o pseudo-religie, o alternativă secularizată pentru valorile divine ale creștinismului, căreia îi lipsește tocmai dimensiunea Divinului, comu-niunea cu Dumnezeu din care vine mân-tuirea, salvarea omenirii? Drept încheiere putem să spunem că, în pofida diferențelor de abordare și de motivare, în fața suferinței și a umilirii demnității umane, Biserica și statele, organizațiile internaționale și indivizii au din ce în ce mai mult teren comun de reflectare și cooperare, de responsabilitate comună pentru viața umană și pentru natură. Pr. VASILE FLORIN FLORESCU