Expoziția lui Cătălin Chifan

O întoarcere imaginativă în timp printr-o privire panoramatică asupra picturii din abia încheiatul secol XX ne determină să ne amintim cuvintele lui Hans Sedlmayr că: „În epoca modernă pictura este arta cea mai lipsită de frâu. Eliberată de legăturile comenzilor oficiale, eliberată de temele obligatorii care i se puneau, creând numai «pentru ea însăși» sau pentru anonimatul expoziției, este amenințată de «hazardul arbitrariului»” (Hans Sedlmayr, „Pierderea măsurii”, Ed. Meri-diane, 2001, p.101). Dacă ne gândim că aceste idei au fost enunțate cu aproape 60 de ani în urmă, iar generațiile noastre au putut urmări, chiar de la distanță, evoluția picturii moderne și contemporane, va trebui să acceptăm ideea „hazardului” și a „arbitrariului” în nenumărate cazuri și situații ca prezențe evidente care o definesc în mare măsură.

 

Înțelegem pe de altă parte că libertatea de ex-primare pentru un pictor în epoca modernă este totală și deseori binevenită, ea manifestându-se aproape fără norme și restricții până la a contrazice sau chiar anula principiile fundamentale după care, timp de ne-numărate secole, pictura, regina artelor, a evoluat urmând multiple direcții care configurează în plan artistic și spiritual, prin stil și tematică, epoci și pe-rioade istorice ale civilizației umane. Ne gândim la arta Egiptului antic, la cea a Greciei, la Renaștere, Baroc, Clasicism, Romantism sau la arta și civilizația modernă până în contemporaneitate. Din unghiul de vedere al acestor idei, vom privi și pictura lui Cătălin Alexandru Chifan, etalată pe simezele Galeriei de artă „I-on Irimescu” a Uniunii Artiștilor Plastici – Filiala Suceava. Dacă ne gândim că autorul a împlinit în iulie 2005 primul sfert de veac al vieții sale, am putea fi tentați să-i privim pictura cu îngăduință sau cu uimire, socotind, fiecare dintre noi, că el poate beneficia fie, pe de o parte, de circumstan-țele atenuante ale vârstei, dacă vom considera că unele lucrări nu ne satisfac exigențele, fie că avem dreptul să-l judecăm cu e-xagerată severitate pentru maturitatea pe care o pro-bează în multe din pânzele expuse. Cred că niciuna din aceste atitudini nu este binevenită, pentru simplul motiv că tânărul pictor prin ceea ce ne pro-pune acum pe simeze face dovada unei reale temeini-cii în raport cu opțiunea profesională. Cătălin Chi-fan și-a luat în serios rolul de pictor, fapt evident până în cele mai aparent in-signifiante aspecte. Dacă vom privi cu atenție modul în care și-a ales materialele, începând cu pânza, sașiu-rile, culorile și până la încadrarea lucrărilor cu destulă pedanterie, vom fi nevoiți să-i recunoaștem seriozitatea. Al doilea element defi-nitoriu îl reprezintă lucră-rile în sine. În ansamblu, remarcăm unitatea expozi-ției și dorința expresă a au-torului de a-și defini pro-priul stil. În ce măsură reu-șește, cât de profund și de convingător o face, este o altă temă, care cu siguranță în timp se va împlini. Distingem, de aseme-nea, preocupările lui Cătălin Chifan pentru delimitarea unui univers tematic propriu, care, deocamdată, trebuie să recunoaștem, rămâne încă tributar unui entuziasm specific vârstei. Pare evident faptul că autorul încă nu s-a desprins cu totul de lumea povești-lor din copilărie și ale reveriilor poetice din adoles-cență, ceea ce constituie, totuși, o notă pozitivă. Totodată, nu renunță la ceea ce am putea numi un mo-del tematic și stilistic aflat la îndemână pentru un începător. Este vorba de-spre viziunile și conceptele pictorilor de la începutul secolului XX, dezvoltate stilistic după principiile cezanniene. Ne gândim la unele aspecte ale cubis-mului analitic întâlnite în picturile lui Braque, Picas-so sau André Derain în perioada sa postfovistă. Percepem la fel de clar, în-tr-o benefică notă pozitivă, ecouri din pictura lui De Chirico, Dalí, Marx Ernst și a pleiadei de artiști tributari viziunilor metafizice și suprarealiste. Privindu-i cu atenție lucrările, vom des-coperi cu plăcută uimire ecouri și părinți adoptivi din toate timpurile, ale că-ror idei, concepte și stiluri, odată descifrate, au deve-nit pentru Cătălin Chifan teritorii de investigare a fenomenului picturii luate în proprietate într-un mod creativ. Vom descifra în picturile sale, în general, structuri constructiviste decisive, pe care dezvoltă demersul creativ. Lecția lui Cézanne este ca o cheie magică pentru înțelegerea picturii moderne fără a ni se releva într-un mod os-tentativ. Prin această mis-terioasă cheie, Chifan in-terpretează, de exemplu, modelul renascentist al lui Antonello da Messina în lucrarea „Amintire”, răstăl-măcind imaginea într-o structură compozițională solidă, sintetică, cu forță expresivă modernă a formei și a culorii. La fel, vom remarca forța evocatoare puternică în construcția compoziției „Victorie dan-sând”. Dacă Rubens și-a șlefuit stilul și maniera făcând co-pii și interpretări după pân-zele lui Tiziano, El Greco și-a limpezit viziunea în preajma picturilor lui Tin-toretto, iar mai târziu vom remarca obsesiile lui Ma-net, care își întoarce privi-rea către același inegalabil Tiziano sau Giorgione, sau dacă energicul Picasso, a-păsat de genialitatea lui Velasquez, va încerca să se elibereze pictând nenumă-rate interpretări ale capo-doperei „Las meninas”, și exemplele pot continua, tânărul nostru expozant ne propune, cel puțin ca me-todă în această prodigioasă etapă a căutărilor sale, un decent și respectuos par-curs alcătuit printr-o serie de reverențe în fața maeș-trilor picturii universale, fără a îngenunchea umil prin replici și copii inter-pretate stupid. Dimpotrivă, autorul, căutându-se pe si-ne, cercetează structurile compozițiilor lui Vermeer, Breugel, Picasso, Dalí, Max Ernst, Goya ș.a. pentru decantarea propriei viziu-ni, a propriului stil. Cred că putem consi-dera aceste preocupări prudente și disciplinate din partea autorului ca fi-ind alegerea cea mai sigură ca metodă pentru amplifi-carea și consolidarea eșa-fodajului necesar decantă-rii unui stil propriu, distinct. Libertatea de interpre-tare despre care am amintit mai sus se relevă, credem, prin încumetarea cu care abordează capodoperele maeștrilor picturii univer-sale menționați pentru a exprima ceea ce dorește, visează, crede și speră. El renunță unde consi-deră de cuviință la modali-tățile tradiționale de con-strucție a spațiului compo-zițional al tabloului adap-tând regulile perspectivei sau, după caz, renunțând la construcțiile liniare și transferând culorii, valorii, raporturilor dintre formele mari și mici rolul exprimării celei de a treia dimensiuni. Privind unele lucrări de Chagall sau Derain, își asu-mă cu curaj libertatea con-figurării structurii compo-ziționale, suprapunând personaje cu elemente de peisaj, ca în compoziția „Călătorie în țara lui Gul-liver”, „Arlechin și dansa-toare”, „Frumoasa și vaga-bondul”. Relevăm în aces-te lucrări o notă evidentă de narativism, umor, dar și candoarea încă nealterată a copilăriei, semn că auto-rul, păstrându-și curat încă sufletul, nu s-a desprins total din lumea poveștilor, interpretându-le alegoric și descriptiv pe alocuri. În multe din lucrările sale se evidențiază modul decorativ monumental de organizare a suprafețelor, fără a se distanța, însă, de ceea ce este predominant ca manieră în majoritatea ce formează ansamblul a-cestei expoziții. Aceste elemente sunt vizibile în „Dualitate”, „Co-roană aurie”, „Coroană cu spini”, lucrări care par a sugera desfășurarea amplă a compoziției pe suprafețe parietale mult mai mari decât dimensiunea medie a suporturilor de acum. Câteva pânze provoacă imaginația privitorului, a-mintindu-i de paletele cro-matice energice ale unor pictori sud-americani ca David Alfaro Siqueiros, Diego Rivera, dar și Facundo Botero, prin modul de tra-tare simplificată și robustă a formelor care având ori-ginile în vegetalul unor fructe sau materialitatea ceramică a unor vase și obiecte devin în picturile lui Chifan aglomerări ten-sionate, evocatoare și su-gestive. O astfel de lucrare este „Orașul de ceramică”, în care compoziția este a-dunată ca un pachet mo-nolitic format dintr-o casă, un vas cu fructe și alte o-biecte, peste care tronează un personaj simbolic care „povestește”, provocând privitorul la un remember secret și nebănuit. Mi-a reținut atenția, printre altele, compoziția „Noaptea magică”, în care, la o primă vedere, sursa este, aparent, prea direct vizibilă, amintind de lu-crarea „Șarlatanul” de Bosch. Este doar o apa-rență, pentru că ceea ce ne propune Chifan este esențialmente diferit de reperul inițial. El reevaluează elementele figurale, tratându-le într-o formulă modernă și îmbogățind com-poziția prin introducerea altora noi. Ansamblul, susținut prin tonuri de gri, albastru, alb și galben tulburat, induce o stare de atemporalitate metafizică, provocatoare, care în-deamnă la meditație. În general, Cătălin Chifan este preocupat de îmbogățirea conținutului prin substituirea, în unele lucrări, a narației explicite, poate uneori naivă, cu elemente simbolice, străduindu-se să creeze coduri care încifrează răspunsuri la întrebări universal existențiale. Dacă pe alocuri sesizăm unele stângăcii, cu sigu-ranță experiența acumulată până la acest moment și pasiunea cu care se dăruiește picturii îi vor revela calea proprie în viitorul apropiat. Deși pictura lui Cătălin Chifan, cel puțin acum, este rodul pasiunii, fiind creată mai ales „pentru ea însăși”, cred că, în ansamblul ei, reprezintă invitația onestă a autorului la încredere în posibilitatea ca artiștii să creeze și de acum înainte opere perene, care să diminueze pericolul ca pictura să cadă în totalitate pradă „hazardului arbitrariului”. LIVIU SUHAR