„În cultură, valorile coexistă“

– Dle Rachieru, sunteți un adevărat prieten al Uniunii Scriitorilor din Moldova, dovedind un sincer atașament pentru scrisul confraților de condei de aici. Pe ce căi ați promovat (cum s-a manifestat) această colaborare și care ar fi bilanțul? – Atașamentul despre care pomeniți e real și, evident, sincer. El s-a cimentat în timp și începuturile se leagă de prezența editurii timișorene Augusta la Saloanele de carte organizate la Chișinău. Au apărut, de-a lungul anilor, multe volume ale scriitorilor de aici, de toate calibrele, noi încercând să oferim o șansă tuturor. Colaborarea e rodnică, ea va continua, negreșit. Mai ales că se aglomerează, în ritm sufocant, manuscrisele celor doritori să tipărească la Augusta. Să vedem cum ne vom descurca. Fiindcă nici noi nu stăm pe roze.

 

– Ce sufragii adună cărțile condeierilor noștri apărute la editura Augusta din partea cititorilor români? Acețtia au, vis-à-vis de opera scriitorilor moldoveni, anumite preferințe, predilecții, sugestii? Dar Dvs. cum ați caracteriza, cum v-ați pronunța asupra scrisului nostru? – Există, trebuie să recunosc, dincolo de pecetea re-gionalismului cultural, handicapul unei difuzări haotice. Cărțile nu prea circulă, inte-resul e scăzut. Funcționează un ciudat complex de superioritate („judecata” lui I. Si-muț văd că a făcut „carieră”), iar mulți comentatori vădesc o crasă ignoranță. În con-secință, ecoul mediatic e în suferință, deși rezonanța afec-tivă se manifestă. Eu am în-credere în condeierii moldavi și Antologia la care lucrez, prin cele 101 portrete critice, încearcă să ia temperatura fe-nomenului liric. Cred că este o abundență poeticească, poa-te chiar o criză de suprapro-ducție; s-ar impune o severă triere, spiritul critic fiind de dorit a se manifesta fără eclip-se și fără menajamente. Bine-înțeles, nu am în vedere lite-ratura orală și nici clasamen-tele de cafenea, acolo unde foiesc genialoizii… – Când ați venit pentru prima dată în Moldova și ce impresii ați adunat a-tunci? Ați reținut una mai deosebită, poate chiar a-muzantă, dintre ele? – Se întâmpla prin 1992 când am însoțit o delegație folclorică suceveană. Am po-posit prin câteva sate și fiecare gospodar ținea să ne ome-nească, îmbiindu-ne cu vin pentru a-i cinsti casa. Vă dați seama ce s-ar fi întâmplat a-mestecând atâtea feluri (so-iuri). Recunosc că n-am trecut proba și m-am retras, udând din belșug bietele flori când stăpânul, mânat de treburi, părăsea pentru câteva minute încăperea. Oricum, o afecțiune specială – recunosc – mă leagă de Moldova. – Sunteți apreciat și iu-bit nu numai de reprezen-tanții literelor moldave, dar și de restul intelectua-lilor, purtători ai culturii și artei din republică. Ce nu-me ați descoperit, la rân-dul Dvs., din această uni-versală „coloană a infini-tului”, vorba lui Brâncuși? – Vorbele Dvs. mă flatează. Am prieteni aici, mulți oa-meni de suflet, de certă calitate morală și intelectuală. Șirul autorilor publicați la Augusta e și el impresionant. Nu vreau, indicând un nume, să ne-dreptățesc pe alții. Desigur, n-am tipărit doar „vârfuri”. Cum spuneam, am oferit o șansă tuturor. Rămâne de vă-zut cum va „crește” fiecare, purtându-și crucea (povara scrisului) și luându-și în se-rios, la modul profesionist, destinul scriitoricesc. Fiindcă în istoria literaturii rămân, vai, puțini. Și chestiunea nu se rezolvă prin febrile aran-jamente de culise. – Ați avut posibilitatea să vă convingeți de pro-verbiala ospitalitate a mol-dovenilor noștri în urma deplasărilor ce vi s-au or-ganizat nemijlocit pe te-ren? V-am ruga să vă refe-riți la vreun caz concret, a-tunci când cu adevărat ați fost mișcat de deschiderea sufletească aparte a gaz-delor? – Evident. Am descoperit la tot pasul căldura relațiilor interumane. Și dacă, somân-du-mă, doriți un exemplu, proaspăt mă voi referi la un drum făcut nu demult la Săl-cuța, în compania lui Grigore Vieru. Acea așezare, cu „nu-me vechi ca lacrima” (cum spune, cântând, marele poet), ne-a primit sărbătorește, im-posibil de povestit. A fost o revărsare de suflete candide, de o generozitate curată, ju-căușă. Toți trei (fiindcă era cu noi și interpretul Mihai Cio-banu) ne-am simțit minunat. Am regăsit copilăria. Sper să revin, cândva, la acea școală, condusă de o femeie destoi-nică, de un energetism conta-gios: Liuba Sănduț-Pleșca. – De care locuri pitorești și monumente ale culturii de la noi vă simțiți legat? – Nu prea am răgaz pentru turismul cultural. Bat de câte-va ori pe an drumul Timi-șoara-Chișinău, dar mă mișc pe trasee fixe (hotel, masă, Bibliotecă). Încât rămâne vie dorința de a descoperi cu ade-vărat atâtea locuri minunate. Nici măcar la Căpriana n-am ajuns. Poate se va întâmpla, cândva, și asta. – După părerea Dvs., ar fi autentică azi acea mult prea discutată „povară a bunătății noastre”, de care a vorbit cu decenii în urmă maestrul Ion Druță? În a-cest context, ce specific na-țional ați sesizat Dvs. în ca-racterul moldoveanului? – Bunătatea, negreșit, e-xistă. Chiar ar fi bine să nu o pierdem. Fiindcă această goa-nă dementă a îmbogățirii a pervertit multe suflete. Trăim doar în epoca pragmatismului feroce, palid interesat de cul-tură, expediind-o la periferie. Cu toții ar trebui să ne pro-punem un efort – deloc les-nicios – de civilizare. Doar așa furiile țopești, erupțiile de violență, mahalagismul n-ar eclipsa o bunătate funciară, altoită pe o sensibilitate spe-cifică, recunoscută, oferind – în zona spiritului – atâtea nu-me grele, rezistente, atâtea va-lori care înfruntă dintele vre-mii. Și care rămân. Problema e cum le tratăm. Fiindcă „po-vara bunătății” nu împiedică exprimarea inclementă a spiritului critic după cum e-xercitarea lui n-ar trebui să blocheze recunoașterea valo-rilor, ofilind criteriile de gaș-că, generație etc. În cultură, reamintesc un truism, valorile coexistă. – Sunteți foarte prodi-gios și aria preocupărilor Dvs. este deosebit de vastă. V-am ruga să vă pronun-țați pe marginea realizări-lor literare personale mai importante. – Exagerați. Mă străduiesc să împac impulsuri diver-gente. Fiind sociolog și cadru didactic universitar, supor-tând uzura editorială și efortul cronisticii (vă reamintesc, colaborez la câteva reviste im-portante: Convorbiri literare, Luceafărul, Bucovina litera-ră, Oglinda literară ș.a.), îmi drămuiesc timpul. Sunt un om ordonat, cu program riguros. Citesc mult. Țin câteva cursuri (Sociologia culturii, Sociologia mass-media), sunt șef de catedră la Facultatea de Jurnalistică a Universității „Tibiscus”, în fine încerc să duc la capăt și proiectele pro-prii care, firește, nu-mi dau pace. E vorba de acea anto-logie consacrată poeților din Republica Moldova (o idee ve-che!), de alte două cărți (des-pre Nichita Stănescu și Eugen Barbu) și, nu în ultimul rând, de trilogia romanescă Legea conservării scaunului. La anul ar trebui să apară volumul ultim, Revoluția SRL. Dar el trebuie mai întâi scris, nu-i așa? – În calitate de profesor universitar, susțineți pre-legeri și în fața studenților ce urmează să îmbrățișeze ziaristica. E o pâine dificilă să te postezi ca mentor al tinerei generații cu fireas-ca sete pentru un cuvânt ales, pentru echitate și a-devăr? Ce zice statistica, mulți dintre acești discipoli ai Dvs. devin și literați? – Nu prea. Ziaristica atrage, dar e cronofagă. Și nu e vorba de discipolat. Un gazetar e un ogar care adulmecă știrile, ca-re trebuie să fie mereu „pe fa-ză”. Or, corvoada scrisului ce-re, dincolo de har, exercițiul cotidian. Mă refer, desigur, la profesioniști. Cei care înțeleg scrisul ca povară zilnică. Nu neapărat scriind mult, ci tăind mult – cum ne povățuia Re-breanu. La acest chin rezistă doar cei cu vocație. Gândiți-vă la „dezertările” (numeroase) pe care le putem inventaria după ’89, fie în politică, fie în gazetărie. Cei tineri sunt gră-biți, vor bani mulți (imediat). Oferă literatura astfel de câști-guri? Să fim serioși…Și totuși se scrie mult, autorlâcul e în floare, diluviul editorial ame-nință… – Ce le-ați dori cititorilor revistei „Moldova”, dar și tuturor bunilor creștini de la noi? – Sănătate tuturor, frățietate și speranța unei vieți mai bu-ne! LORA RUCAN (Interviu reprodus după revista „Literatura și arta”, nr. 25 (3121) din 23 iunie 2005)