Oficial, Blaga a avut 3-4 amante…

> Nu mă crezi?! Uite dovada, vorba sinistrei. Citez cu fidelitate din Cioran, Caiete II (1966-1968), Ed. Humanitas, 2005 (carte tipărită la Suceava, la imprimeria de lux Accent Print, și expusă anul ăsta la Târgul de carte de la Paris), pag. 212: Înmormântare în țara mea. Al. Căprariu îmi povestește că la Lancrăm, satul natal al lui Blaga, la groapa acestuia se aflau văduva și „amantele” lui, trei sau patru la număr. La un anumit moment al “ceremoniei”, una dintre ele izbucnește în plânsete isterice: celelalte o urmează imediat și tonul devine un concert de bocete. Doar văduva este sau pare impasibilă. Ca să le calmeze sau să le mustre pe “bocitoare”, le spune: “Nu merită să plângem, e mult mai fericit acolo unde e.”

 

Frază convențională, ca și lacrimile “rivalelor” sale. Înmormântarea unui alt poet. În clipa când sicriul lui Ion Barbu era coborât în mormânt, ”amanta” lui se aruncă asupră-i urlând: “Știi tu, pământule, pe cine înghiți?” Nu mi-a putut spune dacă soția lui Barbu, o nemțoaică, era de față, vreau să spun dacă mai era în viață. Hmmm! Eu nu mă amestec. Și… și… nu strivesc corola de minuni a lumii. Și-a iubitelor noastreee… > Vă povesteam, mai ieri-alaltăieri, ce & cum cu facerea de doctor honoris causa a venerabilului academician Mircea Petrescu-Dâmbovița. În sala cu pricina, agrementând admirabil un fel de zbor spiritual, o gureșă vrăbiuță, oploșită prin cotloanele com-plicatului (arhitectonic) tavan, zburătăcea, după propriile competențe. Nimic de mirare. Nu suntem singurii cu naturelul simțitor din univers. Se zice că până și pietrele au un fel (brut) de conștiință incipientă. Iar de copaci, ce să mai vorbim, e lucru deja dovedit că atunci când badea feșter Ion apucă securea și se-ndreaptă să facă o crimă… coniferă, de pildă, frumușelul brad ori păltinaș intră serios în alertă. Ata ete, nu prea suntem singuri pe-acilea! Deși – culmea! – vegetăm cam singurei la viețișoarele noastre și prin cea lume prin care, se pare, furăm (cam) aruncați… > De ce expresia apără-mă, Doamne, de prieteni e viabilă?! Bicoz… uite de ce (răspunde un mare înțelept): Mai repede ne săturăm de un admirator decât de un dușman. Fiindcă dușmanul este aproape întotdeauna egalul nostru, iar câteodată ne depășește chiar, în vreme ce admiratorul ne este neapărat inferior. De altminteri, nu se așază el pe o poziție de inferioritate când ne blagoslovește cu un piedestal? (D.B., fără piedestal. Încăă…)