În căutarea foștilor mei colegi evrei

Imaginile plutesc în ceața timpului scurs. E atâta vreme, atâta povară cărată pe umeri de-a lungul deceniilor, încât chipurile palide care apar dispar imediat, se topesc. Anii frumoși ai studenției, anii tinereții, modești dar încărcați de duioase amintiri, revin totuși, pentru a aduce-n prezent o lume plină de farmec. Anul de început al studenției – 1956 – mi-l amintesc bine.

 

Eram cazat într-o sală a Filarmonicii din Iași, un spațiu în care erau așezate 44 de paturi, cu 12 difuzoare și o masă mare și grea din stejar, plasată la intrare, unde o parte dintre studenți mai citeau cursurile universitare sau jucau șah. Lumina nu se stingea până-n zori, gălăgia asemenea, fiind completată de huruitul tramvaiului dus-întors: Copou – Podul Roșu. N-aveai cum să te odihnești, dar nici să studiezi; singura cale era sala de lectură de la Biblioteca Centrală “Mihai Eminescu’ sau cea a Universității “Al. I. Cuza’. Anunțul administrației studențești, din ianuarie 1957, mi-a permis să mă deplasez la un cămin al Institutului Agronomic, unde se ofereau locuri confortabile. În acest context, ne-am întâlnit cu doi colegi de grupă – 229 – de la Facultatea de Filologie “Al. I. Cuza’: Angel Gioni și Fauer Mozez (Mișu) – evrei. Gioni era din orașul Hârlău; tatăl lui se ocupa cu croitoria. Era mic de statură, energic, cu ochi inteligenți, fața rotundă și capul acoperit cu o șapcă masivă din postav, al cărei coc îl ridica cu mâna dreaptă de mai multe ori, în semn de salut. Glu-mea mult, era o fire deschisă și foarte veselă. Îi plăcea să meargă sâmbăta la dans, la așa-numitele bombe. M-a invitat și pe mine. Bomba era în centru, lângă Poștă, la subsol. Am coborât mai multe trepte și am dat peste o sală umedă, întunecoasă, inundată de muzica cunoscutei formații dirijate de saxofonistul Sega-lovici. Gioni s-a lipit imediat de prietena lui și nu s-a mai dez-lipit până la plecare, de teamă să nu-i ia altcineva partenera. Printre fete predominau tovarășele de la diferite întreprinderi, cu fuste negre, cămăși-bluze albe suflecate, cu ceasuri la mână și degajate în dans. Dansau lejer, cu mâna stângă prinsă de partener, iar cu dreapta aruncau semințe cu o dexteritate care uimea. Semințele erau descojite și resturile erau expulzate peste umăr. Pe jos erau chiștoace, coji și bilete de intrare rupte. Gioni era o figură în deplinul înțeles al cuvântului. Într-una din zile, l-a provocat pe un student la un concurs de somn, fixând și un regulament. După o săptămână de somn, n-a mai rezistat, fiind anunțat de șefa de grupă că lucrurile sunt grave. Îi plăcea să meargă pe jos, de la universitate la cămin sau la Cantina “Iustin Georgescu’. Era necăjit din cauza lipsei banilor și a altor probleme, despre care nu vorbea, dar care îl consumau intens. Mișu era înalt, cu fruntea îngustă, ochii negri, părul negru ondulat, bogat, cu nasul proeminent. Avea un calm demn de invidiat. Era studios, conștiincios, tenace, cu fața umbrită de ceva pe care numai el îl știa. Acasă, la Câmpulung, tatăl, tini-chigiu, și mama, casnică, n-o duceau prea bine. Muncea mult, îi plăcea să transcrie cursurile universitare, să le dea o formă plăcută, estetică. Cele mai grele examene le-a avut la Gramatică istorică și Dialectologie. Cea mai mare surpriză pe care ne-a oferit-o colegilor de cameră a fost că și-a sărbătorit ziua de naștere, de care noi nu știam. Mișu ne-a servit pe fiecare cu câ-te o prăjitură de 1,50 lei, iar noi i-am adus urările cuvenite. În anul următor, ne-am despărțit. Eu am plecat la Căminul “30 Decembrie’, iar Gioni și Mișu, la gazde. Ne întâlneam însă la cursuri și seminarii, fiind aceiași buni colegi. În anul 1958, Gioni și Mișu s-au înscris pentru a pleca în Israel. Au intrat pe fir securitatea și poliția, și ei au fost exmatriculați din facultate. De atunci au trecut 47 de ani, perioadă în care n-am mai știut nimic de bunii mei colegi. Pe Gioni l-am văzut la TVR, într-un dialog, în calitate de istoric, cu alte personalități (ianuarie a.c.). Nu l-am recunoscut. Avea fața crispată, părul alb și ochelari, sub care se ascundeau ochii mici, inteligenți. Numele lui l-am citit pe ecran. Poate prin intermediul ziarului “Crai nou’ voi afla ceva despre bunii mei colegi de altădată, care au avut atâtea de înfruntat și au suferit mai mult decât noi, în timpul fostului regim.