Poetul Nicolae Labiş la zi aniversară

 „Timpul va da, probabil, acestui meteor

o strălucire mai profundă.”

G. Călinescu

Nicolae Labiş – un nume sortit, parcă aprioric, să se îngemăneze cu eternitatea, convertindu-se în emblemă şi ilustrând exemplar starea de Poezie, nimbat de aureola legendei sine qua non şi rămânând, cu toate acestea, egal cu propria-i identitate – a înscris în perimetrul poeziei româneşti o pagină esenţialmente semnificativă. Miraculosul har creator cu care parcele îl investiseră cu asupra de măsură, nu putea rodi decât sub o „zodie bună” – a perenităţii – şi poetul era, de timpuriu, pe deplin conştient de această predestinare: Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună / Şi că-s menit să înfrunt veşnicii şi genună.

Forţa sa creatoare, de o precocitate şi prolificitate impresionante, indubitabil că şi-a extras anteicele seve din toposul mirific al Ţării de Sus, ea însăşi luminată de haloul unei misterioase şi tandre poeticităţi. În bună măsură, universul poemelor lui Nicolae Labiş se articulează – de la imagistică până la expresie – dintr-o sumedenie de repere de extracţie montanistică, o întreagă „geografie lirică” silvestră, plină de un farmec contagios, desfăşurându-se, într-o succesiune, firească, de privelişti încântătoare, în faţa sufletului şi minţii însetate de contemplaţia măreţiei genuine.

Locurile şi întâmplările din poezia lui Nicolae Labiş ni se dezvăluie ca alternări într-un vast panoramic, cu suişuri şi pogorâşuri, cuprinzător şi animat de mişcare, inundat de culoare şi, mai ales, de armonie, lăsând impresia (de altfel reală, cumva) că pot fi identificate, aevea, dacă cineva ar străbate, cu cărţile sale de versuri sub priviri, ca un alt Schliemann în căutarea Troiei (folosind repere din Iliada homeriană ca ghid), Valea Suhăi, cu „râul hipnotic” şi înălţimile munţilor Stânişoarei din proximitatea imediată. „Heraldica” fundamentală a poeziei lui Labiş aici îşi are, în primă şi în ultimă instanţă, nobilele-i obârşii. Nu poate fi, deci, nicidecum, subsumat doar întâmplării faptul că, într-o epistolă adresată părinţilor din Bucureşti, la 2 ianuarie 1953, poetul se confesa în aceşti termeni concludent metaforici: Oricum, tot Nicolae mi se mai spune şi nu uit că în Poiana Mărului am supt din gurguiul pământului, că acolo am aruncat din arcul de carpen cea dintâi săgeată a nădejdii către tăria albastră, că săgeata s-a dus peste casă, mai sus decât cireşul, şi nu s-a mai văzut dacă a căzut sau nu. (S.n., N. C.)

Aşadar, „gurguiul pământului” şi „săgeata nădejdii” – iată două metafore elocvent-definitorii pentru coordonatele concomitent anteice şi icarice ale poeziei lui Nicolae Labiş, ambele avându-şi sorgintea aici, în ţinutul nordic al spaţiului românesc, încărcat cu inepuizabile resurse creatoare, inspiratul de la Mălini constituind una dintre fericitele metamorfozări ale acestora în fapt poeticesc, într-o clipă de graţie, când, celestul intrând în fecundă simbioză cu teluricul, Poetul s-a zămislit, cum însuşi zice, „din lut şi stea”, venind pe lume „…noaptea, la sfântul Andrei /Când vântu-n amurg şuiera prin ogradă, / Munţii ardeau în lumini şi polei,/Lupii spulberau scântei prin zăpadă”, concret spus, la 2 decembrie 1935. Atunci, pe bolta cerească Poesisului românesc de deasupra casei modeste locuită de tinerii învăţători Eugen şi Profira Labiş (de la Şcoala din Văleni – Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Baia) s-a ivit steaua genialităţii destinată să poarte numele lui NICOLAE LABIŞ. Stea care, din nefericire, „a ars scurt şi orbitor” (Tudor Vianu), pentru că „săgeata nădejdii” a fost deturnată, mult înainte de vreme, de la impetuosu-i traiect ascensional, frânt şi răsturnat astfel, în mod brutal, spre „gurguiul pământului”! Alt fel spus, în decembrie 1956, stelei lui Nicolae Labiş i-a fost pur şi simplu anulat intempestiv traseul spre zenitul creaţiei literare în cadrul lirismului românesc şi deturnat spre lutul aneantizant. A rămas ceea ce a rămas: „lumina stelei ce-a murit” şi o „amintire frumoasă” (imposibil de şters din memoria literaturii noastre oricât s-au căznit şi se vor mai căzni cetele de neputincioşi care cred că rămân şi ei vizibili dacă operează cu reducţiuni primitive). Totul închis într-un geamantan („lada cu manuscrise”), iverosimil de mare în raport cu statura fizică a poetului, bucşit cu miracole (nu numai) poetice şi ajuns şi el, în urma unei pertinente achiziţii (la iniţiativa părinţilor şi a surorilor poetului), în custodia Secţiei „Memoriale” a Muzeului de Istorie din Suceava.

Destinul a făcut ca traiectul vieţii mele să intersecteze (şi) acest mediu proteic, reprezentat de manuscrisele lui Nicolae Labiş, fericită ocazie care mi-a prilejuit şi cunoaşterea unui om de aleasă excepţionalitate, de a cărui prietenie continui a mă bucura, nostalgic, ca statornică amintire, şi după ce el nu mai este: poetul Gheorghe Tomozei.

Din plasma aceasta, îngheţată năpraznic tocmai când se afla la începutul accesului spre temperatura celor mai surprinzătoare/promiţătoare geneze, am trimis spre circuitul public(istic), pe măsură ce travaliul explorării se asocia cu clarificările de rigoare, o seamă de materiale pe care le consideram potrivite a fi aşezate şi între copertele unei cărţi, finalmente ajungând la concluzia că Gheorghe Tomozei avea perfectă dreptate când pleda pentru publicarea absolut integrală a scrierilor labişiene; astfel ivindu-se tomurile Opera magna (2013, 1295 p.) şi Poezii inedite (2015, 383 p.), însumând, pe parcursul a peste o mie cinci sute de pagini, format academic, tot ce a putut zămisli pana genială a acestui iluminat creator literar, parcă anume urgisit să intre în literatura noastră la mijlocul celui mai barbar moment din întreaga ei evoluţie, înregistrat în istoriile literare sub o denominaţie de sorginte diabolică – realismul socialist – „reţetă literară” importată, la ordin, din răsăritul bolşevic cotropitor. Labiş însuşi era perfect conştient de această cumplită năpastă inexorabilă (despre care Virgil Ierunca scria: „După 1947, literatura română va fi realist-socialistă sau nu va fi deloc.”), lăsându-ne moştenire mărturia sa, care sună astfel: Ai RAPP-ului reîncarnaţi strigoi / Umblă şi azi printre noi / Fără străvechile mantale de piele / Dar cu poeme scrise pe obiele. (În această strofă, considerăm noi, se află „cuibul” păsării cu clonţ de rubin!)

Nota bene: După o sursă electronică („https. //en. wikipedia. orgwiky”), RAPP = Rossiyskaia Assotsiatsia Proletarskikh Pisatelei – Asociaţia Rus(easc)ă a Scriitorilor Proletari –, organizaţie proletcultistă radicală, de tip uniune/ sindicat, înfiinţată în ianuarie 1925, cu scopul de „A înfiera şi condamna literatura în numele Partidului, încurajând efectiv cenzura literaturii pe temeiuri ideologice.” Printre victimele sale (din literatura sovietică): Mihail Bulgakov, Maxim Gorki, Vladimir Mayakovsky, Boris Pilniak, Yevgheni Zamiatin. Literatura română n-a rămas (putea să rămână?) nici ea datoare. O victimă, singura supremă, la noi, a fost poetul Nicolae Labiş, care şi-a denunţat călăul prin versurile (criptice încă, cel puţin primul vers) dictate, în ziua de 10 decembrie 1956, de pe patul din spital, la câteva ore după accident, lui Aurel Covaci: Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o s-a răzbunat.// Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit pasărea cu clonţ de rubin.// Iar mâine/ Puii păsării cu clonţ de rubin/ Ciugulind prin ţărână/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă. Putem considera, cred, acum, că avem, în fine, prin versurile dedicate RAPP-ului, ca şi descifrat mobilul agresiunii din acest testament liric al poetului – [Pasărea cu clonţ de rubin]!

Scrierile lui Nicolae Labiş, incredibil de numeroase (nici un scriitor din literatura noastră n-a izbutit să scrie atâta/atâtea până la vârsta de 21 de ani!), indiferent de dimensiunea traseului parcurs spre forma finală şi de implicaţiile tematice, generate (nu în integralitatea lor) chiar şi în virtutea presiunilor decurgând din „comanda socială”, reprezintă, de fapt, temelia de rezistenţă a imaginii sale perene în literatura română, luată în ansamblul ei.

Şi prin această modalitate, publicistică, găsim, pe de o parte, o modalitate specifică de a omagia Poetul, la cea de a 80-a aniversare a zilei sale de naştere, iar pe de alta de a da curs, în continuare, unor stipulaţii din contractul moral, implicit asumat de posteritate, privitor la valorificarea moştenirii literare a lui Nicolae Labiş, în primul rând aceea din fabuloasa-i arhivă literară a celui care, cu certitudine, „rămâne o amintire frumoasă”, dar şi, în ordinea esenţialităţii, mult mai mult decât atâta: un reper imposibil de eludat pe traiectul devenirii literelor româneşti de la mijlocul unui veac de două ori însângerat şi derutant de tulbure în plan spiritual, veacul al XX-lea.

*

Nu numai pentru a sublinia concludent relaţiile poetului cu ziarul nostru (indiferent cum se numea el pe atunci: „Lupta poporului”, „Suceava”, „Zori noi”) care i-a patronat începuturile şi, sporadic, i-a receptat evoluţia, (re)publicăm câteva dintre colaborările sale sucevene ca pe un memento şi un omagiu adus creaţiei labişiene şi autorului ei în această zi aniversară, când, rotunjind vârsta de 80 de ani, ar fi putut să ne bucure sărbătorind-o împreună cu noi.

 LEGĂTORII DE PLUTE

(Din ciclul „Oameni şi munţi”)

Când se iveşte pluta la cotituri, drumeţii

Înghit cu ochii suplu-i şirag strălucitor

Şi ameţiţi în asprul văzduh al dimineţii

Îngână câte-un cântec de Bistriţă şi dor.

Poate n-aud departe, în munte, cum vibrează

Butucii între steiuri şi sfredele-n butuci,

Nu ştiu cum curg pe frunte sudorile-n amiază

Ca plutele s-alerge pe valuri, iuţi năluci.

Dacă-s duioşi drumeţii, dacă „iubesc natura”,

Îşi împărţesc cu patos pornirile subţiri,

Ca-n farmec le-nfloreşte aromitoare gura

Şi îşi apreciază profundele simţiri.

Dar eu cunosc pe-aceia ce plutele le-mbină,

Bărbaţi bătuţi de vânturi cu gândul pământesc,

Cei care simt poezia nu-n flori ci-n rădăcină,

Eu îi cunosc. Pe-aceia îi iubesc.

Ei simt, tăcând, lumina; îi înţeleg chemarea,

Şi îi încântă truda pe care-o văd dând rod.

Nu-şi stilizează-n triluri orale încântarea

Nici surdele nelinişti ce-n ceasuri aspre-i rod.

Iar când se umflă apa şi nemilos strivite

Dantelele din unde în linişte se sparg,

Cu nepăsare, parcă, privesc cum zarea-nghite

Nostalgicele plute ce trec fără catarg.

(„Zori noi”, Suceava, nr. 2703, 29 iulie 1956.)

PLUTAŞII

(Din ciclul „Oameni şi munţi”)

Bistriţa-şi alungă-n jos noianul,

Codrii sună-n depărtare, vag,

Ca în cărţile lui Sadoveanu

Plutele alunecă şirag.

Parcă neschimbaţi, aceiaşi parcă,

Trec tăcuţi plutaşii, rând pe rând,

Pe a plutelor ciudată arcă

Trec cu ochii-n zare, cugetând.

Ca din alte vremi, pe faţa spumei

Se ivesc în straie ca de var

Parcă-i izvorât din fundul lumii

Cântecul pe care-l suie-arar.

Şi cum vin înţepeniţi la cârmă

Şi cum trec spre coturi până pier

Parcă-n mintea lor senin sclipeşte

Doar un gând despre Carpaţi şi cer.

Însă dacă te apropii bine

Vei vedea c-aici e alt altoi:

Nemişcarea lor înşelătoare

Ca-ntr-o coajă-nchide fierberi noi.

Vântul nou care-a bătut prin ţară

Risipind cenuşi şi putregai

A adus schimbări uluitoare

Şi aicea pe muntosul plai.

Ochii nu contemplă numai munţii,

Noi clădiri se-nalţă ca un fum;

Îmblânzite crunt de dinamită

Altele sunt toancele acum

Rodul muncii nu-l mai suge lacom

Domnul hrăpăreţ de la oraş:

Rodul muncii este partea ţării,

Deci şi partea naltului plutaş.

Cum să cugeţi dar la cer şi munte

Când atâtea trebi îs de făcut

Când se cere noi minuni să smulgem

Din pustiu şi din necunoscut?

Parcă neschimbaţi, aceiaşi parcă

Trec tăcuţi plutaşii, rând pe rând,

Dar sub cerul vremilor acestea

Trec cu ochii-n zare, cugetând.

(„Zori noi”, Suceava, nr. 2715, 18 august 1956.)

REEDITAREA POEZIILOR LUI G. BACOVIA

Unul dintre sectoarele grele ale frontului noii noastre culturi este acela al moştenirii noastre literare. În cazul poeziei scrise între cele două războaie mondiale, situaţia este şi mai dificilă. Servituţiile nu sunt aici atât „greutăţi de naştere”, greutăţi obiective fireşti, cât urmări ale proastei influenţe pe care proletcultismul a dezvoltat-o la noi, cu violenţă şi încăpăţânare. Însă, natural şi din fericire, partidul a combătut de la începutul începuturilor acest curent evident burghez, drapat în falduri false de stânga. Teribilismul veninos a fost aruncat ca un lest, resturile persistente continuă să fie aruncate.

Un act semnificativ în această direcţiune este reeditarea poeziilor chinuitului poet George Bacovia, jertfă dureroasă a oribilelor regimuri apuse. Aceeaşi putere, burghezia, l-a defăimat în două moduri: întâiul, adjudecându-şi-l, plăsmuindu-i o interpretare falsă de maladiv metafizician; al doilea, negându-i cu ferocitate tipografică [sic], nu îndepărtată de poziţia unei fiţuici băieţeşti: „Bacovia este un şcolar rămas în urmă”. Iar acest al doilea „punct de vedere” avea neobrăzarea să se înfăţişeze strecurat sub pulpana unor idei scumpe oricărui om conştient şi cinstit.

În noua ediţie care a apărut recent, poemele lui G. Bacovia împrăştie lumina lor reală asupra unei lumi ce nu mai există. Împlinite astăzi, nădejdile lui sună ca o profeţie confirmată de timp:

Eu sunt un monstru pentru voi

Urzind un dor de vremuri noi

Şi-n lumea voastră-abia încap…

Dar am să dau curând la cap.

Nu deznădejdea ancestrală, nu prosternarea în faţa „tragediei mioritice”, în faţa tragediilor provinciale sau citadine îl caracterizează pe poet, important este altceva mai bun şi mai curat este tristeţea unui suflet apăsat de orânduirea socială nedreaptă, este tristeţea furnicată de îndrăzneli şi previziuni ameţitoare:

Din zările ce se deschid

Se duc neînţeleşi gheţari –

Sub cer cu cântece şi flori,

– Sculaţi ai muncii proletari.

Am comite o greşeală evidentă dacă ne-am opri numai asupra acestui aspect al poeziei bacoviene, asimilând-o necritic. Cu toate că a avut importante legături cu cercurile socialiste, legături care au rodit în cântece de revoltă, poetul nu s-a putut ridica până la înţelegerea ştiinţifică a evenimentelor ce se petreceau, nu le-a putut pătrunde deplinul lor sens social. Dezorientarea, groaza de viitor, obsesia întunecată a morţii şi descompunerii, sunt tragicele efecte ale acestei cauze:

Plâns de cobe pe la geamuri se opri

Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat

I-auzi corbii, mi-am zis singur şi-am oftat.

Şi în zarea grea de plumb ninge gri.

Analiza noastră nu trebuie să neglijeze acest aspect, cu atât mai mult cu cât poezia lui Bacovia, prezentată tendenţios de critica burgheză, a exercitat şi încă mai poate exercita o influenţă nedorită, dacă nu este înţeleasă în toată structura ei intimă. Lirica lui Bacovia este apăsătoare, sfâşiată de tragism, apocaliptică uneori, dar firele ei sociale sunt lesne de dedus. Oraşul corupt, unde „oricine se vinde”, şi „orice este marfă”, ostilitatea lumii burgheze faţă de orice este curat şi sensibil, nesiguranţa viitorului, într-o oarecare măsură şi boala, oare acestea toate îl puteau determina pe poet să scrie vesele cântece bahice?Este de înţeles că într-un asemenea mediu bucuriile vieţii se transformă în venin. Până şi petrecerile, cântecele îmbracă straie cernite:

Şi nici nu ne-am mai dus acasă

Şi-am plâns cu frunţile pe masă,

Iar peste noi în sala goală, –

Barbar cânta femeia-aceea.

Totul dezgustă, otrăveşte. Toamna nu mai apare în farmecul duios obişnuit, ci stârneşte blesteme:

Blestemată mai fie şi toamna

Şi frunza ce pică pe noi,

Blestemat să mai fie şi târgul

Ursuz, şi cu veşnice ploi!

– Cetate – azilul ftiziei –

Nămeţi de la pol te cuprindă

Cetate, azi moare poetul

În braţele tale tuşind.

Înţeleasă astfel, poezia bacoviană este dureroasa mărturie a unui trecut îngropat a vremurilor când poetul rostea:

Nu mai aştept pe nimeni

Nici o speranţă,

Nimeni nu mai este liber.

Cititorii de astăzi, trăind o nouă viaţă, luminoasă, în care contradicţiile fireşti nu mai pot duce la sfâşieri copleşitoare şi definitive, cititorii de astăzi au alte preocupări şi înclinaţii lirice. Bacovia îi învaţă într-un mod subtil şi figurat, să urască pe foştii stăpânitori ai ţării precum şi pe cei ce sprijină pe jalnicele lor resturi.

O altă calitate a poeziei lui Bacovia, şi nu mai puţin importantă, este marea ei valoare stilistică. Fără contribuţia grupului de poeţi talentaţi dintre cele două războaie, în fruntea cărora şi-a agitat sabia cuvântul maestrului Tudor Arghezi, noi n-am putea concepe o poezie românească modernă cu adevărat. Rafinamentul simţirii, simplitatea frazei care capătă deseori adâncimi tulburătoare şi ciudate, forţa sugestivă a ritmului şi rimelor, iată calităţi care colaborează la opera de fixarea numelui lui G. Bacovia pe o poziţie înaltă în istoria literaturii române.

Noua ediţie Bacovia, îmbelşugată, deşi riguros dar competent selecţionată, ne oferă faţa tristă a unuia dintre cei mai interesanţi poeţi români. Prefaţa scrisă de poetul Eugen Jebeleanu, caldă şi înţeleaptă, contribuie mult la înţelegerea operei editate în condiţii grafice foarte bune de către E.[ditura] de S.[tat] P.[entru] L.[iteratură] şi A.[rtă].

Nicolae Labiş

(„Zori noi”, Suceava, anul XI, nr. 2737, 9 septembrie 1956.)