Ce poţi să spui când un mare scriitor – poate unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani – se hotărăşte să plece la Domnul? Când decide că nu mai are nici o luptă de purtat, când nu-i mai trebuie nici o secundă terestră, nici o carte, nici un vers? Cuvintele pe care i le-ai spune sunt inutile, golite de sens, s-ar lovi ca de un zid şi ar cădea sfărâmate, transformate în praf.
Într-o zi de februarie, poate cea mai călduroasă zi de februarie din istoria mea şi din anul acesta, am fost la Braşov, ca să-l văd pe Daniel Drăgan. Ştiam că este în spital, că nu-i poartă de grijă decât câţiva medici şi doi-trei prieteni, că nu-i este bine deloc şi că, probabil, n-au cum să-i prisosească vorbele şi mângâierile cuiva care l-a iubit dintotdeauna. Încă de atunci, scriitorul pe care-l admiram pentru vitalitatea lui nesecată, pentru simţul umorului, pentru echilibru şi optimism, părea să se fi schimbat. Daniel Drăgan nu mai voia să lupte. Îşi încheiase socotelile cu viaţa, cu scrisul, cu lumea noastră şi privea deja dincolo, unde-l aşteptau confraţii plecaţi mai de mult. „Nu mă mai fac bine”, mi-a spus, iar mie îmi veneau în minte, în clipa aceea, scene mai vechi, Daniel Drăgan la „Zilele Râmnicului”, citind versuri într-o sală arhiplină, Daniel Drăgan la Casa Mureşenilor, vorbind despre volumul pe care-l lansam acolo, „Laudate Dominum”, Daniel Drăgan în mansarda Bibliotecii Judeţene Braşov, recitând din volumul său, „Statuie cu lacrimă”, Daniel Drăgan peste tot unde se întâmpla un eveniment cultural, o întâlnire de suflet, un debut literar…
Când l-am întâlnit prima oară, m-am apropiat de el cu spaima debutantului în faţa unui nume mare; nu eram cunoscută, doar ce publicasem vreo duzină de cronici la „Luceafărul”, printre care şi o cronică la „Caravana”, şi mă temeam că premiul pe care mi-l acordase Braşovul la nu mai ştiu ce Festival de poezie nu va fi suficient pentru ca o personalitate de talia lui Daniel Drăgan să mă bage în seamă. Aveam să descopăr, cu uimire, câtă elegantă simplitate se poate ascunde îndărătul unui nume arhicunoscut în lumea literară, câtă inimaginabilă generozitate şi bucurie de a întâlni oameni noi, mântuiţi de aceeaşi patimă pentru scrisul frumos, poate să poarte în suflet. Am devenit şi am rămas prieteni în ciuda distanţelor geografice, a diferenţei de vârstă şi de viziune asupra vieţii. Cinismul meu, pesimismul, mizantropia pe care le experimentam păreau, cumva, ridicole în faţa bunătăţii exemplare şi a comportamentului stilat cu care Daniel Drăgan ştia să facă faţă realităţii.
Mă întreb acum, când acest scriitor a plecat definitiv dintre noi, când doar amintirile noastre îl mai păstrează aşa cum a fost, ce-ar fi avut de spus, cum ar fi interpretat vânzoleala care tulbură apele în lumea scriitoricească. Mă întreb dacă s-ar fi alăturat – fie şi cu gândul – grupului de reformişti ai USR, dacă ar fi avut vreo replică tăioasă vizavi de comportamentul – categorisit drept scandalos şi stalinist – al actualului preşedinte, Nicolae Manolescu (nu ştiu cine este preşedintele ales de cei 15-20 de scriitori din grupul pentru îngroparea reformatoare a Uniunii). Aşa cum îl cunosc eu pe Daniel Drăgan, aşa cum ştiu că a fost (şi ştiu aceasta din miile de secunde petrecute împreună), cu siguranţă că ar fi clătinat din cap cu milă şi s-ar fi abţinut de la orice comentariu. Poate că ar fi gândit, aşa cum fac şi eu, că menirea scriitorului nu este să se lupte ca membrii din sindicatul şoferilor de TIR, pentru ieşirea în faţă la subvenţii, gratificaţii, bonificaţii, premii şi funcţii. Istoria recentă ne învaţă că orice reformist român (cine nu-şi aminteşte de madam Anghel, învăţătoarea grevistă/reformistă, care a tăcut îndată ce i s-a oferit o sinecură?) luptă, de fapt, pentru sine. Pentru imaginea sa. Iar imaginea, mai ales la un scriitor reformist mediocru, incapabil să se promoveze prin talent, este esenţială. La noi, ca să devii celebru, este suficient să-i înjuri pe cei superiori ţie ca talent şi valoare intelectuală: asta te mână în luptă, asta te face cunoscut. Cred că aşa ar fi gândit despre „reformişti”.
Cu siguranţă, Daniel Drăgan n-ar fi aprobat luptele de gherilă din USR. El n-a avut nevoie de lupte mărunte, pentru că marele război, cel cu scrisul, îl câştigase de foarte multă vreme. N-a avut nevoie nici de imagine, nici de promovare cu ajutorul tabloidelor şi a posturilor Tv de calitate îndoielnică, veşnic în criză de subiecte. Ceea ce se întâmplă acum, modul în care se încearcă nu „intrarea în legalitate” prin tertipuri avocăţeşti, ci înmormântarea USR (aşa cum a fost, de exemplu, înmormântat şi APLER, iar cunoscătorii n-au cum să nu recunoască similitudinea!) nu l-ar fi încântat, nu l-ar fi mobilizat, ci, dimpotrivă, l-ar fi făcut să ofteze cu tristeţe şi să se întoarcă, precum eroul dintr-o binecunoscută legendă, cu faţa la perete.
VALERIA MANTA TAICUŢU
Comentarii