Am citit cartea „Coşmar” a scriitoarei Coca Maria Udişteanu, apărută la Editura StudIS din Iaşi, în anul 2023, pe nerăsuflate, în doar câteva ore. Şi nici că se putea altfel, pentru că odată ce am avut această carte în mână şi am văzut că sub tilul ei apar crucea roşie şi imaginea vechiului spital fălticenean, înţelegând că subiectul cărţii este legat de sănătate, am fost interesat să o citesc cât mai repede.
Urmărind firul naraţiunii, o primă concluzie a fost că această carte constituie un argument şi document pentru adevărul care plânge şi ne doare, un strigăt de revoltă împotriva sistemului sanitar care are datoria să trateze bolnavii, dar care el însuşi este grav „bolnav”, pentru că face parte dintr-o societate, şi ea „bolnavă”.
Cu atât mai meritorie şi curajoasă este această scriere memorialistică a doamnei Coca Maria Udişteanu, pentru că este făcută de cineva care a lucrat în domeniul sănătăţii mulţi ani înainte de 1989. Aşadar, nu se poate spune, în niciun caz, că domnia sa ar prezenta faptele în necunoştinţă de cauză, că n-ar fi în temă cât de cât cu ceea ce înseamnă Sănătatea şi cum ar trebui să se petreacă lucrurile aici.
Odată ce soţul se îmbolnăveşte, în marea sa dragoste de a-l vedea cât mai degrabă sănătos, doamna Maria va constata cu amărăciune că pentru aceasta trebuie să ducă o luptă necontenită cu balaurul incompetenţei şi al corupţiei din sistemul de sănătate al zilelor noastre. Omul, care lucrase în acest domeniu cu responsabilitate şi profesionalism timp de peste 40 de ani, şi care până atunci îşi păstrase verticalitatea, şi-a dat repede seama că pentru a reuşi să rezolve problemele de sănătate ale soţului trebuie să se înconvoaie şi să se adapteze la mersul treburilor de acum, adică să-şi însuşească şi să pună în aplicare practicile nesănătoase instituite de un sistem medical neputincios şi corupt. S-a încovoiat de nevoie, dar niciodată n-a îngenuncheat, adesea răbufnind şi spunându-şi părerea în faţa cadrelor medicale care nu trebuia să facă nimic altceva decât să-şi facă datoria, pentru ca soţul ei să fie tratat aşa cum se cuvine.
Drumul acestui „Coşmar”, cu toate episoadele sale nefaste, este destul de anevoios şi lung, începând de la Policlinica locală, şi continuând la secţia Dermatologie, la Spitalul Municipial, Spitalul Judeţean şi, într-un final, la spitalele Militar şi Parhon din Iaşi.
În toată această perioadă, doamna Maria îi are alături pe cei dragi, pe fiul ei Cosmin şi cei doi nepoţi, Şerban şi Victor, care vor alege să urmeze studiile superioare în domeniul medical, primul optând pentru secţia Tehnică Dentară, iar al doilea pentru secţia Stomatologie.
Având în vedere starea de lucruri din sistemul medical, prezentată cu durere şi amărăciune, cred că scrierea domnei Coca Maria Udişteanu poate să însemne şi un mesaj/îndemn pentru fiul şi nepoţii ei, precum cel din romanul „Desculţ” al lui Zaharia Stancu, când mama, văzând cruzimea represaliilor din timpul Răscoalei ţărăneşti de la 1907, îi spune fiului: „Să nu uiţi, Darie. Numai să nu uiţi! Să spui copiilor tăi şi copiilor pe care-i vor avea, copiilor tăi să le spui. Auzi, Darie? Să nu uiţi, Darie!”.
În prefaţa cărţii, arătându-se puternic marcată de cele ce i-a fost dat să citească, doamna Alis Niculică se întreabă printre altele: „a dispărut umanitatea?”, iar eu îi răspund că da, căci „pilda bunului samaritean” nu şi-au însuşit-o prea mulţi din lumea asta. Cu scuzele de rigoare, am să întăresc cele spuse, permițându-mi să citez aici câteva versuri din poeziile mele unde, ca şi în cartea de faţă, fac vorbire despre mersul nesănătos al acestei lumi: „Lumea-şi duce amorţirea / Căci, mereu de-a lungul vremii, / Şi-a pierdut dumnezeirea! (Clipe suspendate); „S-a schimbat lumea în toate, / Multe sunt cum nu au fost: / Dreptatea e stâmbătate / Şi ce-i rău e bunul rost!” (Vremuri grele); „Mor oameni cu zile în spitale / Căci tot sistemul pare corupt şi prost. / Chiar şi cu locul de veci e de jale, / Nu mai e cum odată a fost!” ( Ultima redută).
Aşadar, iată că vocile care se aseamănă se adună, când inima şi gândul bat în aceeaşi direcţie. Iar dacă asemenea voci vor fi tot mai multe şi se vor uni în lupta pentru bunul mers al treburilor din orice domeniu, înseamnă că încă mai există o speranţă ca anormalul să fie îndepărtat din societatea noastră. Pare idealist ceea ce spun, dar nu imposibil de realizat.
Subiectul cărţii „Coşmar” este extrem de incitant şi răscolitor, pentru că, odată ce ai citit cartea, atunci când vrei să comentezi cele scrise, constaţi că în mintea ta se învălmăşesc amintiri ale propriilor trăiri în acelaşi registru, astfel încât îţi dai seama că tu însuţi ai putea să scrii o carte despre neajunsurile pe care le-ai întâmpinat de-a lungul vieţii. Prin urmare, când subiectul unei cărţi este atât de sensibil şi la ordinea zilei, eu consider că trebuie tratat cu mare atenţie de către noi toţi, şi că trebuie să luăm numaidecât atitudine împotriva a tot ce este rău în societatea noastră. Numai să vrem!
Referitor la naraţiunea în sine din cartea „Coşmar”, fiind vorba de memorialistică, cititorul va constata că autoarea a fost preocupată să prezinte fapte şi evenimente fără prea multe înflorituri şi zorzoane, pentru că, nu-i aşa?, în momentele de necaz nu poţi să te bucuri din plin de ce se întâmplă în natură şi în jurul tău. Cu toate acestea, firea poetică o face pe doamna Coca Maria Udişteanu ca, ici-colo, pe parcursul cărţii, să-şi manifeste cât de cât bucuria pentru ceea ce vede în natura înconjurătoare: momentele de iarnă, de primăvară etc. Dau doar câteva exemple: „Şi am pornit către casă prin perdeaua tot mai deasă a fulgilor ce nu conteneau să se aştearnă într-un covor pufos şi rece” (pag.20). „A venit vara cu zilele ei lungi şi senine, cu noian de flori în grădini, în parcuri, pe câmpii, peste tot. Câte o ploaie ropotind pe acoperişuri şi împrospătând aerul” (pag.91).
De asemenea, observăm că personajele şi locaţiile prezentate în carte sunt creionate cu îndemânare, tabloul acestora fiind atât de clar, încât cititorul poate lesne să-şi dea seama despre cine sau despre ce anume locaţie se face vorbire. Un exemplu: „Acesta, complexat de aspectul său fizic, cu silueta unui adolescent, nedepăşind cu mult un metru şi jumătate în înălţime, cu aspect asiatic, adică tenul galbui-cenuşiu, ochii puţin alungiţi, cu privirea pierdută, apatică; prefera să stea aşezat atunci când interlocutorul său era o persoană înaltă. Dar de când fusese numit director căpătase o morgă extrem de serioasă, purta un palton lung, veşnic descheiat, o pălărie înaltă, nu privea în stânga sau în dreapta sa, iar la saluturi răspundea abia schiţând un fel de înclinare a capului, dar neprivind către cel ce îl saluta” (pag.43).
Cu toată amărăciunea pe care o trăieşte doamna Maria alături de soţul Mihai, sunt momente în care, atunci când prezintă personajele şi manifestările acestora, strecoară şi un pic de umor, fin de tot. Dau câteva exemple: „Doamnă, vă rog! a încercat Maria să se adreseze „micului cerber”, verde ca un brotac, atât la îmbrăcăminte, cât şi pe figura mică şi încreţită de furie, parcă voind să-i înghită pe cei doi” (pag.55). „Bolnavul este plasat mult prea departe pentru a fi supravegheat”. „Prea departe de ce?” se întreba Maria. „Salonul este prea departe de cabinetul vostru şi aveţi prea mulţi paşi de făcut?!” „Adică, vreţi să spuneţi, că ar trebui să rămân să-l supraveghez?”
„Păi, cam da!” ( din discuţia cu asistenta şefă de la Spitalul Judeţean, pp.77,78).
Deşi pe tot parcursul cărţii reiese foarte clar strigătul de revoltă al autoarei împotriva unui sistem sanitar incompetent şi corupt, aceasta simte nevoia să se mai răcorească o dată, şi le mai dă o palmă diriguitorilor sistemului prin cuvântul din finalul cărţii, unde încheie cu îndemnul pentru cititor „să-şi facă o proprie părere” asupra celor scrise de ea.
Ar mai fi şi alte lucruri de spus despre carte, dar mă opresc aici, lăsându-i şi pe alţi cititori, vorba autoarei, să-şi spună părerea.
O felicit pe doamna Coca Maria Udişteanu pentru această nouă izbândă literară şi, totodată, îi urez sănătate şi putere să mai scrie! Sunt convins că mai are multe să ne spună…
ALEXA PAŞCU
Comentarii