– Domnule profesor, în România apar astăzi foarte multe titluri de cărţi. Cum aţi aprecia calitatea acestora, fie ele de proză sau poezie?
– Poate că o să vă mire – şi am mai avut discuţii de felul ăsta –, dar eu cred că se scrie foarte bine. Se scrie însă foarte mult, dar să nu ne mire. Aşa s-a scris şi în perioada interbelică. Noi reţinem din perioada interbelică azi câteva nume, dar, pentru că era şi atunci o piaţă liberă, se publica foarte mult. Evident, 90% sau mai mult din cărţile tipărite, care erau mimetice sau periferice, n-au rezistat. Au dispărut în mod firesc, dar asta s-a întâmplat. Unii deplâng comunismul, domnule, că în anii comunismului aveam o literatură selectată. Deci, am auzit o afirmaţie de felul ăsta, care m-a pus în genunchi, că „totuşi cenzura avea şi un rol pozitiv”. Nu cenzura! Existau redactori de carte. Asta e altceva! Pentru că cenzura distrugea, fără doar şi poate, dar şi atunci, scriitorii valoroşi, care apăreau uneori chiar în urma luptei cu cenzura sau în urma confruntării cu ea, erau urmaţi, dublaţi de mulţi poeţi, agreaţi de sistem, de care nu se ocupa sistemul. Ar trebui să vedem o listă de cărţi, de poezie, ca să zic aşa, apărute într-un singur an şi o să vedem că, inclusiv în anii ’70 şi ceva, ’80 şi ceva, apărea o literatură din asta favorabilă sistemului, care evident forma un fel de lume distopică. Încă se cânta Ceauşescu, nu se cânta Stalin, ce-i drept, încă se cânta religia politică a momentului. Se scrie foarte bine şi există mari autori şi există tineri care au curajul să fie inovativi şi, de fapt, să fie ei înşişi, despre asta e vorba. Un scriitor veritabil este cel care sigur reuşeşte, îşi găseşte uşor o formă inconfundabilă, identică, care să îl reprezinte. Şi sunt poeţi de felul ăsta şi prozatori, şi sunt edituri serioase care publică şi poezie, şi proză.
– Trăim într-o eră a digitalului. Ce efecte produce asupra culturii?
– Spuneam la o întâlnire cu prieteni, de curând, că inteligenţa artificială n-o să poată să sufere în locul unui om. Neputând să sufere, nu va putea crea o literatură care să exprime durerea, nostalgia, melancolia. Poate să simuleze totul, dar nu poate să simuleze în mod nou, diferit. Tocmai asta e! Un creator propune o formulă, un limbaj cu care se identifică total şi care, eventual, parcurge un traseu în timp, de la cartea de debut până, ştiu eu, spre final. O operă este chiar acest traseu, această metamorfoză! Şi este ceva ce inteligenţa artificială nu poate să producă! Ea poate să reproducă ceea ce au făcut unii, poate să găsească nişte variante între doi-trei poeţi diferiţi. Poate că, la rigoare, ar putea să şi inoveze, să scrie ceva ce nu s-a mai scris, numai că nu va putea niciodată să facă zeci de manuscrise, sute de manuscrise, pe care să le tot cizeleze, cum a făcut Eminescu, lada ajungând finalmente la Maiorescu. Nu, nu va putea să facă asta. Nu va putea să refacă o experienţă pe care nu o mai face nimeni, ca aceea a lui Fernando Pessoa, care a scris sub vreo sută de nume diferite, dar patru dintre ele formează universuri politice şi limbaje politice distincte. Nu va putea să facă asta, pentru că, evident, ceea ce produce la nivel artistic nu poate să fie decât o simulare, ca să nu zic un simulacru.
– Ce putem face pentru a promova mai mult cultura, chiar în această Zi a Culturii Naţionale?
– Nu este suficient să vorbim despre ea. Sigur că-mi amintesc că am fost cândva, chiar la Săveni, dacă nu mă înşel, în urmă cu mulţi ani, de ziua oraşului, s-a acordat un premiu lui Matei Vişniec şi acesta a fost invitat. A fost un juriu care i-a acordat un premiu. I-a acordat un premiu în oraş. Pe stradă, s-au citit poezii de Matei Vişniec. Mai mult decât atât, actorii din Botoşani au jucat o piesă, cred că „Buzunarul cu pâine”, chiar pe stradă, în jurul – ăsta era personajul principal, ca să zic aşa, simbolic – unei guri de canal descoperite. De acolo ieşeau voci, lătrat de câine. Două personaje jucau ca în Beckett aproape, în „Aşteptându-l pe Godot”, în jurul acestei guri de canal. Am fost uimit să văd că oamenii se opreau pe stradă, iar când piesa s-a terminat, s-au dus să vadă ce este în groapa de canal, pentru că ei nu prea ştiau ce este arta, chiar credeau că acolo e un câine şi că se întâmplă ceva şi în gura aceea de canal. Cred că asta este important: a ieşi în întâmpinarea publicului pe stradă, în pieţe. Cultura, arta pot face lumea mai bună, chiar cred asta. Cineva care are o percepţie a frumosului îşi va schimba comportamentul cotidian pe stradă, acasă, pentru că mintea lui poate să înţeleagă că, iată, există şi lucruri diferite şi că perspectivele asupra unui lucru sunt diferite. Şi nu mă iluzionez când spun asta, pentru că există în fiecare om, ca să zic aşa, chiar în brute, o spune şi Caragiale la un moment dat, o coardă care vibrează când vede luna sau când ascultă “Sonata lunii” de Beethoven. Şi atunci, oricine poate să fie sensibil la frumos şi, prin asta, viaţa lui poate să devină mai bună. Cred în asta!
– Credeţi că viitorul României poate fi salvat prin cultură?
– Noi trebuie să ne salvăm prezentul. Prezent înseamnă, evident, şi cultură, dar nu înseamnă numai cultură, înseamnă şi justiţie, şi economie. Lucrurile astea funcţionează sincron şi simultan. Îmi amintesc acum de ierarhia priorităţilor unui om. Cultura, totuşi, vizează o nevoie superioară. Nevoile primare sunt cele care sunt legate de foame, de nevoile elementare. Cultura ce face? Cultura, mai degrabă, e în permanenţă un semnal de alarmă că ceva nu funcţionează bine în prezent. Cultura alertează. Este un indicator al vieţii imediate şi, după aceea, este un martor sau, poate că e cuvântul potrivit, o mărturie a unui timp, rămâne ca o dovadă a traumelor angoaselor unui timp propriu-zis. Nu ştiu dacă ne salvează cultura, cultura ne salvează, în fond, în natura noastră cea mai profundă şi substanţială de oameni, dar, până ajunge la acest nivel superior, sunt alte nevoi pe care lumea le resimte acut, şi siguranţa personală, şi foarte multe alte lucruri.
Comentarii