Ziua Culturii Naţionale este o zi esenţială pentru poporul român şi trebuie să conştientizăm faptul că fenomenul culturii este unul viu, care poate face lumea mai bună şi tocmai de aceea, nu trebuie să ne raportăm doar la trecut, consideră criticul literar Mircea A. Diaconu, prorector al Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava.
Într-un interviu acordat AGERPRES, Mircea A. Diaconu vorbeşte despre importanţa culturii, dar şi despre rolul educaţiei şi impactul inteligenţei artificiale asupra acestui domeniu.
„Inteligenţa artificială n-o să poată să sufere în locul unui om. Neputând să sufere, nu va putea crea o literatură care să exprime durerea, nostalgia, melancolia” apreciază criticul literar. El susţine că nivelul cultural scăzut se resimte inclusiv în comportamentul oamenilor.
„Nivelul cultural în general este scăzut şi nivelul cultural se resimte peste tot, adică pe stradă, în comportamentul oamenilor, în viaţa politică, lucrurile acestea care sunt mult mai vizibile decât altădată prin media. (…) Nivelul este jos, în general, pentru că, dacă noi urmărim nişte dezbateri, polemici din perioada interbelică sau de dinainte, din presa vremii, vedem care era nivelul intelectual şi anvergura celor care purtau aceste dezbateri. Acum, dezbaterile se poartă pe Facebook” afirmă Mircea A. Diaconu.
– Domnule profesor, marcăm Ziua Culturii Naţionale. Este sau ar trebui să fie acesta un moment de sărbătoare pentru români?
– Eu cred că este! Şi este foarte bine! Nici nu intră în discuţie faptul că trebuie să existe un moment în care, totuşi, să semnalăm faptul că există un reper sau există nişte repere la care trebuie să ne raportăm şi există un sol, până la urmă, care este chiar cultura română, care ne defineşte şi care ne asigură un fel de – prin raportare la trecut – continuitate şi legitimitate. Ziua Culturii Naţionale este o zi esenţială. Fireşte, există şi riscul sau poate fi invocat riscul că totul se reduce la o zi şi că în celelalte zile din an nu se întâmplă nimic. Numai că se întâmplă. Se întâmplă în cultura română lucruri şi, până la urmă, ceea ce trebuie să conştientizăm este că, de fapt, cultura este un fenomen viu. Nu ne raportăm doar la trecut. Prezentul contează şi contează nu numai din perspectiva aceasta a recuperării sau a celebrării trecutului, ci şi din perspectiva felului în care astăzi se construiesc lucruri şi suntem vii, până la urmă.
– Această zi este legată de poetul Mihai Eminescu, fără discuţie. Cum ar trebui să se raporteze românii la Mihai Eminescu?
– Nici nu ştiu ce să spun acum, dacă a fost fericit sau nefericit faptul că Ziua Culturii Române coincide cu ziua lui Eminescu. Pentru că există riscul ca toată lumea – media, publicul, chiar oamenii de cultură – să se focalizeze oarecum şi inerţial, dar numai inerţial, pe celebrarea lui Eminescu şi să se scape din vedere ceea ce defineşte complex cultura română. Pe de altă parte, evident că în felul acesta pare să fie şi un mesaj. Mesajul este că reducem poate cultura română la ceea ce înseamnă artă literară, literatură, artă a cuvântului şi, pe de altă parte, că această artă a cuvântului îi datorează lui Eminescu foarte mult.
– Este Eminescu ceea ce ar trebui să fie el pentru cultura română?
– Eu cred că este, adică există o istorie a receptării lui, există studii solide care vizează mutaţii de receptare. Evident că tocmai pentru că este vorba de un fenomen viu, există şi voci contestatare, există şi reacţii negative, dar asta nu prejudiciază, de fapt, în mod real, ceea ce a făcut Eminescu. Şi voiam să completez la chestiunea de mai devreme, inclusiv la nivelul fixării într-un fel a limbii literare româneşti, dar nu reducem contribuţia lui la asta, pentru că însăşi creaţia lui, după părerea mea, este un fenomen încă viu şi asta chiar dacă, evident, la nivel poetic lucrurile sunt în mişcare, paradigmele sunt în mişcare. Astăzi se scrie cu totul şi cu totul altfel. În acelaşi timp, există voci puternice de la, să spunem Mircea Cărtărescu şi Emilian Galaicu, până la ştiu eu cine din generaţii mai noi, care, într-un fel sau altul, explicit sau implicit, prin propria creaţie, legitimează sau se legitimează şi ca urmaşi ai lui Eminescu.
– Credeţi că domeniul culturii se află, în momentul de faţă, într-un impas, dată fiind subfinanţarea acestui domeniu şi situaţia economică şi socială în care ne aflăm?
– Ce constatăm este că lumea se plânge. Lumea se plânge că nu sunt bani în cercetare, că nu sunt bani suficienţi în, iată, cultură, că nu sunt poate bani suficienţi în educaţie. Societatea, evident, nu se reduce doar la aceste domenii. Nu ştiu dacă nu cumva există soluţii europene, fonduri europene şi ştiu că, în ultimii ani, s-a apelat la astfel de soluţii pentru proiecte majore. Ce să spun? Până la urmă este vorba de foarte multă iniţiativă individuală, personală sau care porneşte de jos. Asta ar trebui să conteze foarte mult, tocmai pentru ca ceea ce este viu în cultura română contemporană să genereze noi forme literare sau artistice. Aici este însă o chestiune care mi se pare chiar foarte interesantă: cultura vie, nu o dată, este în dezacord cu percepţia publică, cu receptarea publică. Receptarea este bazată pe ceva ce deja există, este consacrat. Cultura vie produce nou, inovează, dărâmă ceea ce este consacrat şi asta s-a întâmplat întotdeauna. Să ne întoarcem la Rimbaud, care rupe gâtul retoricii şi a frumuseţii de până la el şi produce un veritabil scandal. Riscul este ca această cultură vie, tocmai prin acest fel al ei de a fi, să nu obţină finanţare, tocmai pentru că pare sau este percepută ca fiind împotriva formelor consacrate şi fenomenul se perpetuează şi este firesc să fie aşa şi, tocmai de aceea, trebuie deschidere către nou şi nu reacţie restrictivă, negativă, de respingere.
– Consumul de cultură în România este într-o scădere. Ce ar trebui făcut pentru a fi încurajat?
– Da, nivelul cultural în general este scăzut şi nivelul cultural se resimte peste tot, adică pe stradă, în comportamentul oamenilor, în viaţa politică, lucrurile acestea care sunt mult mai vizibile decât altădată prin media. Acum, ce-i drept, tinerii nu prea se uită la televizor, nu se mai uită la televizor, se uită la alte agenţii de ştiri, etc. Dar evident că nivelul este jos, foarte jos. Nivelul este jos, în general, pentru că, dacă noi urmărim nişte dezbateri, polemici din perioada interbelică sau de dinainte, din presa vremii, vedem care era nivelul intelectual şi anvergura celor care purtau aceste dezbateri. Acum, dezbaterile se poartă pe Facebook. Acolo ai nevoie de câteva replici, n-ai nevoie de studii de anvergură, de referinţe, de fundamentare solidă a argumentelor. Ce constatăm? Constatăm că se citeşte puţin, constatăm că se merge puţin la teatru, la operă. Nu am nişte soluţii magice. Nu cred că are cineva nişte soluţii magice. Până la urmă, sigur, dacă am fi sceptici, am constata că istoria umanităţii, care este o istorie de punere în prim plan a stângii, de egalitarism, a generat finalmente un declin. Cum se făcea şcoală pe vremea austriecilor, aici în Bucovina, de exemplu? Nici nu se compară cu ce s-a întâmplat după aceea în perioada românească, perioada interbelică ş.a.m.d. Sceptici fiind, am putea spune că declinul ţine cumva de natura istoriei, de natura evoluţiei lucrurilor. Nu cred că avem ieşiri din această situaţie. Problema este să încercăm să profităm de instrumentele noi, de IT, de inteligenţa artificială, pentru a salva ceea ce este omenesc în noi, frumuseţea vieţii. Şi eu cred că omul va găsi, că are în sine forţa de a trece peste impas şi de a continua să vieţuiască la un nivel care să însemne demnitate, onoare, cultură, bine interior, echilibru, toleranţă.
– Care sunt factorii atât interiori, cât şi exteriori care compromit cel mai mult cultura? Poate lipsa educaţiei?
– Da, dincolo de tendinţa asta de care vorbeam ceva mai devreme, care ţine poate de spiritul istoriei, totuşi educaţia este esenţială. Dar educaţia nu se face numai la şcoală. Educaţie se face, repet, în societate, în familie. Ştiţi foarte bine, în urmă cu o sută de ani, fiii de ţărani, ajunşi la şcoli înalte, au ridicat România modernă. OK, asta s-a întâmplat încă prin anii ‘50 ai seco-lului trecut, unde copiii de la ţară plecau, aproape împotriva voinţei părinţilor, să studieze, pentru că ştiau că şcoala înseamnă şi carieră personală şi intrarea într-un alt mediu, care să-ţi asigure demnitatea personală. Dar, dincolo de asta, era şi o nevoie a omului de a reuşi, de a se împlini şi şcoala oferea lucrul acesta, pentru că studiile îţi asigurau o anumită poziţie socială. Astăzi, sigur că este un labirint, aş spune, sau mai degrabă este un marasm în lume, din punctul ăsta de vedere. Este limpede că şcoala nu mai are această forţă de a asigura realizarea personală şi realizarea personală însemnând şi realizarea pentru ceilalţi. Pentru că cineva care reuşea prin şcoală devenea un model, un reper şi transforma lumea din jurul lui, inevitabil, chiar prin ceea ce făcea. Acum, lumea este pulverizată şi, mai mult decât atât, specializată, să spunem aşa. Oamenii se specializează într-un domeniu, pot acolo să facă carieră, dar impactul lor social este scăzut, iar ceea ce se vede şi are impact social este altceva decât vocile acestea care se realizează. (Va urma)
Comentarii