Am preluat finalul din a prefaţa directorului ziarului „Crai nou”, L.D. Clement, la volumul semnat, într-o fericită colaborare, de fălticeneanul Constantin Bulboacă şi pictorul humorean Radu Bercea – Catrene şi caricaturi pentru oameni şi figuri – apărut la Editura SMart din Gura Humorului, în 2023. Dilema privitoare la ce a fost mai întâi, text sau imagine, e rezolvată de cele două figuri de pe coperta a patra, realizate de artistul „de o generozitate unică” şi „un om de o nobleţe rarisimă”, aşa cum se află scris acolo, la care subscriu fără nici o rezervă. Aşadar, mai întâi a fost… cuvântul inspirator pentru linii curbe şi frânte de o expresivitate caricaturală, dublând de fiecare dată spiritul catrenului în cauză.
Pe profesorul C. Bulboacă, cel care le povestea elevilor (până în ’89!) că Basarabia (Aici aş reveni mereu, / În loc iubit de Dumnezeu. / Veniţi, n-o să vă pară rău, / E raiul pe pământ, la Chişinău!) ne-a fost luată cu hapca de ruşi (el se exprima mult mai dur), mi-l închipui că adeseori poartă odăjdii de… arici şi din când în când expediază o ţepuşă (legenda spune că acestea sunt araci înfipţi în spinarea hâtrului animal de chiar Dumnezeu) în câte o păpuşă ori păpuşoi, amuzându-se copios în barbă, precum Moş Crăciun.
Întâlnirea cu prostia încarnată, trecută (intermediar!) prin faza „noi muncim, nu gândim”, ajunsă la rang de… divinitate golită de conţinut (unde-i stau picioarele, acolo îi stă capul), îi provoacă autorului un zâmbet condescendent: Umorul este excelenţa / Omului ales, cu rost, / Nu poate fi experienţa / Celui… limitat şi prost! E de toată frumuseţea rima rost şi prost, având în vedere că primul termen vine din lat. rostrum (cioc, gură), căci, nu-i aşa?, „gura bate fundul”, zice înţelepciunea populară, iar asta o ştiu şi cei doi autori, din moment ce gura e poarta largă a diseminării prostiei. N-are cine să încurajeze fenomenul? Are, din moment ce prostia nu are limită de vârstă: Părinţii l-au ţinut cu bani, / Să nu rămână… repetent. / Era fruntaş între golani, / Acum e mare-n… parlament! La dolce vita! Şi nu-l schimbăm pe a în ă, ca să nu jignim subregnul cornut care nu cunoaşte subjugarea faţă de mamona şi nici fuga peste graniţă, unde nu i se pune incomoda întrebare dacă e „vită bolnavă sau sănătoasă”. E cât se poate de clar şi năucitor, în acelaşi timp: Politica românească-i un ghiveci / Şi-i merge-n lume straşnic fala. / Aşa va fi în veci de veci, / Având scop doar… căpătuiala?! Şi, cum scopul scuză mijloacele (dar asta-i valabil pentru netrebnicii societăţii care s-au obişnuit să călărească un popor din calea-afară de răbdător), suntem martorii unui spectacol grotesc la care se dedau cei ce se află mereu pe o pistă falsă: Cu învăţătura a fost certat, / Dar, în al optulea deceniu, / Cu mirare, a constatat / Că e, de fapt,… un geniu! R. Bercea îi aşază pe frunte laurii împăraţilor romani, provocându-i cititorului un adevărat brainstorming, ca să exclame eminescian: „Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii” cu patalama de doctor achiziţionată cu o pungă (numai una?) de icosari. Şi uite aşa ne-am pricopsit cu tot felul de genii (nu se puteau duce la genişti?) de tip Caţavencu ce refuză cu obstinaţie să-şi dea obştescul sfârşit de dragul… ţărişoarei din propriul buzunar. Asta este când mişună peste tot „băieţii dăştepţi”, învăţaţi cât până la genunchiul broaştei, certaţi cu ora et labora: Un japonez moare de muncă, / Dar, la român, nu-i mare graba. / Primul respectă o poruncă, / Celălalt o face, stând… degeaba! Păi, sigur, el e convins că „graba strică treaba” şi atunci mai bine să n-o stârneşti. Şi, uite-aşa, trece prin viaţă „ca gâsca pe apă”, ştergându-şi mereu urmele, ca să ajungă doldora de bani şi de ani, mijindu-şi ochii după câte o pulpă în care să-şi rupă dinţii (de aur!): De la un timp, moşul Costică / A cam uitat cum stă cu anii. / E-ndrăgostit de-o tinerică, / Dar ea-i iubeşte numai… banii! Nu zice bine înţelepciunea populară că „banii strângătorului ajung în mâna cheltuitorului”?
Având o experienţă de viaţă bogată, în cartea profesorului C. Bulboacă nu puteau să lipsească săgeţi dirijate spre viaţa de familie, cu o ţintă precisă: De când o ştiu, nevasta ţipă. / Mi-am tot propus să n-o aud, / Veni-va, în curând, o clipă / Când fi-voi, la ce spune,… surd! Auzeam, într-o vreme, că bărbatul ideal trebuia să aibă o troică de „calităţi” superbisime: să fie în casă mut, surd şi orb, ceea ce echivalează cu nedorita dizolvare a sinelui. Doar în felul acesta ar funcţiona un soi de inconştientă şi fugarnică armonie, până începe să simtă bărbatul că îi mijesc pe frunte nişte concrescenţe, chiar vânător fiind: A mai vânat încă un cerb, / Este un exemplar superb, / Dar unii spun că-n aşternut, / Nevasta dragă l-a făcut… cornut! Ca să vezi: adeseori, „ce ştie tot satul nu ştie bărbatul”, fiindcă n-are obiceiul să se uite într-o oglindă fermecată.
Ultimele pagini ale volumului sunt dedicate unor personalităţi ale culturii, dintre care se evidenţiază ima-ginea „Ceahlăului literaturii române”: La Fălticeni, va exista mereu. / A fost ales de bunul Dumnezeu. / Ca în altar, cinstindu-şi neamul, / Şi astăzi, ne slujeşte Sadoveanu!
Fără a fi epuizat multitudinea de aspecte vizate în carte de tirul nonviolent al celor doi autori, de unde nu lipseşte sarea şi piperul, subliniez că epigrama e în bună convieţuire cu imaginea ei de pe pagina cealaltă, provocând cititor-privitorul, în urma reflexiei, la o adâncă reflecţie aducătoare de zâmbet intelectual. Pentru că profesorul „Constantin Bulboacă dixit!” cu (h)umor.
Comentarii