Până a ajunge la povestirea cu ce poate face ceaiul din coji de mac, voi spune câteva cuvinte despre mama mea, Aglăiţa din Lisaura, Dumnezeu să o odihnească în pace. Şi-a pierdut tatăl pe când avea doar câţiva anişori, iar mama i-a murit nu mulţi ani după aceea. La şcoală a învăţat bine, dar a fost folosită, ca şi toţi ceilalţi elevi, mai mult la muncile agricole, căci aşa erau timpurile şi şcoala avea terenul ei propriu (săsia şcolii), care trebuia lucrat. A moştenit 50 de ari de teren agricol, pe care a trebuit să şi-l lucreze, până a ajunge să se bucure de valorificarea recoltei. A lucrat cu ziua prin sat la prăşit, secerat şi diverse alte munci. Tata mi-a zis că era socotită cea mai harnică din sat. Sporadic, a lucrat şi în Suceava la un evreu, la spart nuci şi la ales fasole… Au fost zile când nu a avut ce să mănânce. „Beam o ulcicâ di apâ şi mă culcam… Coseam o cămeşâ cu flori pentru două oali di lapti acru.”
Pe terenul (25 ari) primit de taică-meu ca zestre, mai mult ea singură (tata era mobilizat – se vorbea că va începe războiul cu Ungaria, pentru recuperarea Ardealului de Nord) a înjghebat o căsuţă cu o cameră şi hol, unde s-a mutat împreună cu fratele meu cel mai mare.
De-o vârstă cu fratele meu cel mijlociu, în sat mai era un alt băiat (Patrache), amândoi născuţi în 1941. În una din zile mama a întrebat-o pe Saveta (mama lui Patrache) cum de poate merge la nunţi, dacă are copil mic… „Eu îi împişc două linguri cu ceai din coji di mac, venim di la nuntâ şi băietu încâ doarmi!”
Mama lucra la o femeie educată (Cristina) din Lisaura şi a întrebat-o despre ceaiul din coji de mac. „I-ai dat vreodată?!” „Nu!” „Ai să vezi ce-ajunge băietu’ ceala… Un prost!” Aşa a fost; Patrache a crescut şi a ajuns prostul satului.
Fizic era bine dezvoltat şi folosit la tot felul de munci mai grele, precum animalele de corvoadă. Putea să sape gropi, să care cu roaba… Îl foloseai pe lângă tine şi el te copia. El nu ştia de bani; îl foloseau diverşi doar pentru mâncare. Când se aşeza la masă îşi dădea jos pălăria sau căciula din cap. Nu reţin exact, dar am impresia că făcea şi cruce după ce termina de mâncat. Nu ştia să strângă vasele. Era cumva animalic şi ştia puţine cuvinte.
Ai lui îl mai foloseau la păscut vaca, dar mai mult o chinuia. O ţinea de funie şi mereu îi tot scutura funia şi îi striga: „Hooo, hooo!” Nu ştia când trebuia să ducă vaca acasă, când se sătura, dar vaca ştia când şi unde era grajdul.
Tata îi vorbea frumos şi îl lua lângă el în căruţă. Îi dădea hăţurile şi Patrache era tare bucuros că el mâna calul. Odată, la colectiv, tata venea cu o căruţă încărcată cu barabule, de pe dealul Cerdacului. S-a întâlnit cu Patrache şi, ca între vechi prieteni, tata i-a dat ghiciul, să mâie calul. Patrache mergea în paralel cu calul, învârtea ghiciul deasupra capului şi tot îndemna calul: „Vio! Vio!… Vio!” Calul s-a tot ferit de Patrache şi a ur-cat cu roţile din dreapta pe taluzul din marginea drumului, încât s-a răsturnat căruţa drept într-o baltă. Patrache s-a aşezat pe cealaltă parte a drumului şi a început să râdă cu hohote. „Hai, uăi Patrachi sâ ma agiuţ sâ încărcăm căruţa!” Patrache n-a vrut. A trebuit să o încarce tata singur, cu gralea şi cu mâinile goale. „Aşa-ţi trebuie, dacă-ţi faci de lucru cu Patrache!” i-au spus unii, care au văzut sau aflat ce s-a întâmplat.
Dacă-l enervai, Patrache nu ştia să înjure, dar te făcea „Buncălău”. Nici cuvinte vulgare nu am auzit vreodată de la el; la puţă îi spunea „portofel”. Într-o vară, pe când Patrache avea cam 20 de ani (noi, vreo 10), nu ştiu din ce motiv, el s-a enervat pe vecinul meu de la vale. Era îmbrăcat doar cu o cămaşă peste un soi de izmene ţinute în talie de un elastic. Brusc, Patrache a apucat cu mâinile cele două părţi din faţă ale cămăşii şi, dintr-o singură smucitură, au sărit toţi nasturii. A făcut cămaşa mototol şi a trântit-o cu furie în colbul din mijlocul drumului. Tocmai a apărut doamna învăţătoare, pe care noi o respectam foarte mult şi o salutam cu mâinile lăsate pe lângă corp, stând lipiţi de gard. „Ia şi te îmbracă, Patrache! Nu-i frumos, Patrache!” Ţi-ai găsit cu cine să ai o vorbă bună, să faci educaţie! Patrache şi-a dat jos şi acele izmene şi le-a trântit peste cămaşa din mijlocul drumului. Nu-ţi trebuie multă imaginaţie să ţi-l închipui pe Patrache gol-puşcă, cu „portofelul” la vedere, în faţa delicatei doamne învăţătoare! Patrache avea o soră, pe care o chema Milea. Ţinea atât de mult la ea încât noi, copiii, ca să-l necăjim şi să-l facem să ne alerge îi spuneam că „mergem să o furăm pe Milea”. Când Milea s-a măritat cu Vasile din Bosanci, noi ne-am actualizat formula: „Mergem să o furăm pe Milea şi pe Vasile!” Aşa dădeam startul la o nouă fugăreală… Vaca familiei lui a fătat o viţică. Ca orice pui, sigur şi viţica era de-a mai mare dragul! Noi, mai deştepţi ca Patrache, n-am rămas împotmoliţi în trecut: „Mergem să o furăm pe Milea, Vasile şi ghiţâca!” Ne fugărea Patrache din nou, prin lunca Sucevei, până aproape de Tişăuţi. Când Patrache rămânea mult în urmă şi renunţa, noi făceam palmele pâlnie la gură: „Mergem să o furăm pe Milea, Vasile şi ghiţâca!” Startul se relua şi făceam kilometri buni de alergare… şi nu ne lăsam până când ieşea tot săul din noi!
Din când în când îl mai vedeai pe Patrache la intrarea în sat, dinspre Suceava, întrebând femeile ce se întorceau de la piaţă: „Vini mama, vini?!” „Vini, uăi Patrachi! Vini, ş-îţ’ aduci pâni, uăi Patrachi!” Patrache tare se bucura şi începea să alerge săltat înspre târg precum un cal la galop.
Pe la mijlocul anilor ’70, într-o vacanţă de-a mea, l-am revăzut pe Patrache în curte la ai lui. Nu avea mâna stângă, cam de la jumătatea braţului. Ce se întâmplase?! Patrache mai mergea la groapa de gunoi a Sucevei şi căuta lemne. Le punea în-tr-un sac şi le aducea acasă. Cică ar fi pus în sac un lemn cu jar şi, pe drum, de la curentul de aer, acel lemn s-ar fi aprins cu flacără. Pa-trache, în loc să fi renunţat la tot ce strânsese, a fugit cu sacul arzând, ţinându-l strâns la piept, până a ajuns acasă… Nu a mai trăit mult.
Cu câte două linguri de ceai din coji de mac a fost distrus viitorul unui om!
CONSTANTIN PAPUC
Comentarii