Constantin Bulboacă şi Radu Bercea s-au însoţit alcătuind în tandem volumul „Catrene şi caricaturi pentru oameni şi figuri” (ed. SMArt, Gura Humorului, 2023) spre a vă atrage atenţia, a vă stârni, a vă pune pe gânduri… Din titlul cărţii, ar trebui să ne fie limpede: catrenele / epigramele au fost puse înaintea graficii, iar oamenii au fost plasaţi înaintea figurilor (deşi în viaţă mai apar şi situaţii în care ne vine a crede că tot felul de figuri şi figuranţi iau faţa oamenilor). Despre relaţii explicite şi implicite pe care încerc să le sugerez clamează o epigramă intitulată „Involuţie”: „De când a coborât din pom, / Se crede-a fi mare figură. / Îi este greu să fie om / Şi-a devenit… caricatură!”. Iar „Definiţie” se intitulează un necesar metatext în chestiune: „Epigrama este poezie? / Cine-i stabileşte genul? / Sau e pură fantezie / Ca să faci mereu ca… trenul?!”. După cum se observă, autorul nu propune un enunţ rigid, cu caracter decisiv; ba invită lectorul să-şi manifeste opţiunea. Totuşi, fără a fi în mod direct polemic, atacă nişte aspecte vizate uneori nu neapărat de teoreticieni cât de evaluatori din public ai literaturii, potrivit cărora epigrama ar fi o rudă sărăcuţă a poeziei, o specie minoră şi demodată. Că nu e aşa, o demonstrează şi simplul fapt că există mulţi epigramişti de valoare, savuraţi de numeroşi cititori rafinaţi. Şi-apoi chiar e la îndemâna oricui să alcătuiască patru versuri anume articulate (conţinând, concentrate, mai toate momentele subiectului unei opere literare!), totodată sprinţare şi acide, cu sens-surpriză ce pişcă-n poantă (şi calambur, ca mai sus)?!
Dar la îndemâna lui Constantin Bulboacă este. Scrie cu nerv (şi nervi) despre aspecte variate ale vieţii, atacă subiecte care, adesea, doar pe potriva cuiva cu maturitate în percepţie şi evaluare sunt; este realist, ironic (şi autoironic), parodic, este vesel şi grav, este picant, nu în ultimul rând este curajos (căci nu scrie despre panseluţe, deşi ni se dezvăluie şi drept iubitor/apărător al naturii), iar uneori, asumându-şi riscurile, chiar violent (în limbaj). Este un epigramist serios.
Epigramele lui Constantin Bulboacă sunt (în dezordine, într-o dezordine firească) despre oameni şi lume, despre femei şi bărbaţi (eventual despre neveste, vecine, paraşute, despre soţi, moşi), despre politică (inclusiv politică externă), justiţie, educaţie, sănătate (fie că subiectul e COVID-19 ori prostia cuiva sau în general), istorie, nu în ultimul rând despre persoane care i-au atras atenţia şi merită să le reţinem într-o anume ipostază (sau în relaţie cu un eveniment), după caz din perspectivă reverenţioasă sau ironică: Petru Tomegea, Mihai Pânzaru-PIM, Radu Bercea, Constantin Tîrziu, Constantin Horbovanu, Neculai Roşca, Cezar Straton, Eugen Dimitriu, chiar şi IPS Teodosie. Spre un exemplu, am ales catrenul intitulat „Prietenului Radu Berecea”: „Cu suflet tânăr, plin de omenie / Şi înzestrat cu mare har, / Aduce printre oameni numai bucurie. / Îl aşteptăm, cu-n vernisaj, la… centenar!”.
Din perspectiva epigramelor sale de mai încolo, Constantin Bulboacă nu are o părere bună despre politicieni şi politica lor. Veţi afla că un candidat la repetenţie (oare domnul profesor îl va fi avut elev şi-i va fi dat notă de trecere la istorie?), fost fruntaş între golani, a devenit mare în parlament („Aceeaşi politică”). Că trăsături specifice ale parlamentarului român ar fi comportamentul de măgar şi nesimţirea specifică porcului („Ofertă murdară”); cei care ne conduc sunt secături, politica-i un ghiveci… Că scopul politicianului e căpătuiala („Pseudopolitică”), democraţia e „demohoţie”, iar răsplata unuia ca acesta ar trebui să fie puşcăria („Rotativa ticăloşiei”). Nici dascălii din parlament nu-s altfel („Grevă până la capăt”). Ţintind înspre C.C.R. (Curtea Constituţională a României – n.n.) autorul găseşte că ar fi o adunătură de tâlhari, scursura societăţii, nişte hoţi, după care şirul invectivelor duce înspre regnul animal (…porci, măgari).
Când vorbeşte despre doamne şi soţii (desigur că ale altora), Constantin Bulboacă este… după caz. Clevetitor, acuzator, concesiv, prudent. Din intertextul ce s-ar putea configura din suma epigramelor cu subiect domestic, am reţinut că, în genere, soţia/nevasta este foarte gălăgioasă, chiar ţipă (până şi Noe, pe arca sa, a ajuns la această concluzie). Femeia are toane, poa’ să fie acră (în speţă, soacra se-ntâmplă să fie mai dulce ca o poşircă), nemulţumită de omul pe care-l are în casă (precum pescarul visând peştele ce nu se lasă agăţat). Apropo de undiţă, câte o tinerică face ce face ca să se îndrăgostească de ea un moş ori un tataie; după caz, îi iubeşte paralele în general, pensia în special (o fi şi special de mare). Când nevasta fuge de-acasă, soţul se alină cu o vecină… Dar! Dar aflăm că nu poţi trăi fără femei, deşi e dificil să fii căsătorit (până la a despica firu-n patru, s-ar înţelege că şi doamnei îi este greu…); omul însurat mereu face şi ce nu-i place (o fi un proverb tradus în epigramă sau o epigramă pe cale de-a deveni proverb?). Am mai reţinut că autorul se confruntă cu o nelămurire: „Soţia este… jumătatea. / Şarada asta n-o-nţeleg. / Cum se poate asta, frate? / Însurat… nu sunt întreg?” („Enigmă”). Şi că doamnele n-au a rămâne supărate pe el: „Vă spun din inimă, sfios, / Şi sunt cuvinte cu temei: / Tot ce-n lume-i mai frumos / E dar divin, dat de… femei!” („Omagiu”).
Doriţi şi-o concluzie? Spre a vă ghida spre aceasta, am ales două epigrame. Una e „Similitudine”, un catren ludic, aparent autoreferenţial şi (auto)ironic, un pseudoepitaf: „Să nu mă plângeţi, dacă mor. / Eu nu voi şti, nu are rost, / V-aş fi în veci recunoscător. / Aţi mai scăpat de înc-un prost!”. Alta e „Sens interzis”: „Umorul este excelenţa / Omului cu mare rost, / Nu poate fi experienţa / Celui… limitat şi prost!”.
Constantin Bulboacă dixit.
L.D. CLEMENT
N.a. – Text adaptat, după prefaţa volumului recent lansat la Fălticeni şi promis a fi lansat în ianuarie la Gura Humorului, „acasă” la Radu Bercea.
Comentarii