Motto: „Te rog, timpule, să macini aripile mai mult, / Nu pot să pierd zâmbetul pădurii şi aroma de crud.” (p.60)
Pe Cristina Bărăscu o ştiu de multă vreme ca fiind o fată cu adevărat frumoasă şi o poetă cu vers adânc. Unele versuri le citeşti şi le reciteşti, iar de fiecare dată descoperi noi înţelesuri şi noi profunzimi.
Volumul „Limpeziri şi contradicţii”, apărut la editura SMArt din Gura Humorului a.c., cu un „Cuvânt înainte” semnat de respectabilul profesor Nicolae Sturzu, aduce în faţa cititorului poezii grupate de autoare în patru părţi: Autoportret, Lumea de dinainte, Meditaţii în imponderabil şi În „antipaticul” stil clasic. Cartea este dedicată „Sofiei, care alături de poezie a adus lumină în viaţa mea”. Fiecare capitol începe cu câteva versuri-motto alese de poetă după simţirea sa, aceste versuri venind parcă ca un rezumat a ceea ce urmează să lecturăm.
Avem impresia că sufletul poetei resimte apăsarea, pesimismul, melancolia, neputinţa, deoarece din poeziile sale ţâşnesc crâmpeie de tristeţe, redate de folosirea unor cuvinte precum bolovani, piatră, urâtul din oameni. Oamenii însă, sunt norocoşi că, în vâltoarea vieţii se pot bucura totuşi de fluturi, întâlniţi în mai multe poezii, iar în orice situaţie nedorită apare şi o salvare: zborul, aripa, păsările, în special pescăruşii: „Doar sufletul bagă de seamă / şi caută chipul fericirii, decorat cu aripi” („Prietenei mele”, p. 34). Frumos. Sufletul este măsura a tot şi a toate, doar el simte ce este adevărat şi ce nu este aşa cum ne dorim fiecare dintre noi. „Azi pot să fiu pasăre. Dacă vreau, / Azi pot să-mi întind aripile-plapumă peste visele mele.” („Zbor de gânduri”, p. 40). Poeta vrea şi poate. Nu mâine, ci azi, în timpul prezent, singurul palpabil: „Bine că mi-au crescut aripile! Bine că au apărut păsările!” („Oraşul apocaliptic”, p. 93).
În rugăciunea „Tatăl nostru” invocăm Divinul: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi!”. Când în momente importante ne vin musafiri de seamă, îi întâmpinăm cu pâine şi sare, cu tot ce aveau oamenii mai sfânt şi mai preţios în vremea bunicilor noştri. Cristina Bărăscu mărturiseşte, din preaplinul inimii sale, atât de frumos: „Fac pâine, Doamne. …Din tot grâul de vară… Fac pâine, Doamne. …Din toate cuvintele… Fac pâine, Doamne. …Pentru toţi cei care adună flori”. Emoţia creşte aşa cum creşte aluatul lăsat la dospit: „Fac pâine cu mâinile… Fac pâine cu sufletul… Fac pâine pentru toţi”(p. 56). Apoi aflăm taina: „În pâinea inimilor noastre / un şanţ de coasă se făcu.” („Răsunet”, p. 86). Multă profunzime, multe versuri-simbol.
Descoperim numeroase rânduri parcă desprinse dintr-un manual de filozofie. Mă fac să afirm lucrul acesta acele versuri care ne aduc aminte că cea mai puternică legătură pe care o putem avea este cea cu sinele propriu: „Cum lacrima nu se mai poate-ntoarce către sine” („Depărtarea”, p. 12). Doar tu îţi cunoşti cu adevărat durerea, tu ţi-o trăieşti, doar tu te poţi bucura în prezenţa ta de timp, de gând, de cuvânt: „Mă cert cu mine ca să-mi dau răbdare” („Încercare”, p. 49); „Până ce nordul se leagă de sud într-un dans al prefacerii de sine” („Îndoirea pământului”, p. 50); „doar tu şi cu tine în faţa ta, asta ar fi provocarea cea mare” („Tu şi cu tine”, p. 90). Prefacerea de sine este pragul maturităţii, al alegerii grâului de neghină, iar provocarea cea mare este oglinda pe care ţi-o dă Universul, ca să înveţi tu de la tine.
Timpul ne urmăreşte, că vrem, că nu vrem, trece prin noi şi ne transformă, ne pune la încercare, iar Cristina Bărăscu recunoaşte acest lucru: „S-a spart timpul în fragmente de nepăsare / şi-mi picură ceară pe gânduri” („În gând”, p. 48). Timpul uneori parcă se joacă cu noi şi trece pe nesimţite: „Îmi lasă timpul un bilet pe masă” („Îmi lasă”, p. 47); „Hoţul de timp cutreieră liber în lumile noastre răsfrânte” („Nostalgia necuvintelor”, p. 52). Timpul este hoţ, ne fură din zâmbete, din tristeţi, din dimineţi şi din amurguri. De ani şi ani, mereu la fel.
În poeziile din acest volum de debut, cuvântul este omniprezent. Te ridici şi devii puternic „când se rup bucăţi din tine fără să cu-noşti pe unde înfloresc cuvintele” („Din spuma mării”, p. 64). Pentru autoare, cuvântul este temelia pe care îşi zideşte opera literară, este busola talentului cu care a fost hărăzită. Ce ar fi poeţii fără cuvânt? Nu-ţi trebuie altceva în momentele de inspiraţie, de trăire, doar atât „Cât să-ţi faci cărare deschisă / şi să umbli desculţ pe pagini înverzite de mantia cuvântului” („Ploaia de martie”, p. 74). Cel mai tare doare necuvântul.
Poeziile, scrise în perioada 2014-2022, sunt de o actualitate dezarmantă. Anul 2020 a fost un an pe care nu ni-l mai dorim nicicând, COVID punând punct multor destine şi lacăt bisericilor în noaptea de Înviere: „Copacii-lumânări / ard flori vii… Ce goale sunt bisericile / Şi ce pline de cuvânt!” („Glasul clopotelor”, p. 58). Morţii au luat cu ei o parte din lume, morţii ce încă nu erau pregătiţi de drumul cu sens unic: „Când pleci, îmi pleacă şi mie gândurile / cu valiza nefăcută şi cu cifrul pus” („În zori”, p. 59). Timp prea grăbit, conştiinţe amorţite care vor plăti într-o zi: „Am să-i spun totul lui Dumnezeu!” spune un orfan al războiului. Cutremurător de dureros (p. 57). Evadarea din cotidian este o necesitate a spiritului, este colacul de salvare al simţirii şi al firilor sensibile. Geamul, gardul sunt barierele impuse de social, sunt etichetările unei lumi lipsite de umanitate, sunt regulile unei societăţi corupte: „vom fugi singuri de noi înşine dincolo de gard” („Memoria toamnei”, p. 30); „Lumea de după geam e singură azi fără oameni” („Întâmplător”, p. 51).
Gândul este mereu lângă poetă, de parcă ar fi siamezi, o însoţeşte pas cu pas: „E soare sub frunţi / când se coc gândurile” („Prefacerea timpului”, p. 43). Gândurile se coc, deci este vorba despre maturitate aici. Gândul o poartă pe talentata Cristina Bărăscu înapoi în copilărie, în lumea de dinainte de dezamăgire, minciună, trădare, copilăria fiind cel mai pur tărâm din viaţa unui om. Aici „fluturii zboară zglobii de pe-o planetă pe alta” („Galeria cu poveşti”, p. 23). Aici, în copilărie, „Mănânc din grâul paşilor tăi, bunicule… Gustul laptelui crud a rămas încă în pomii din curte” („In memoriam”, p. 25). Cu toţii ne-am dori să mai fim „Copiii ce se joacă cu bulgări de râs” („De sărbătoare”, p. 104).
Închei dorindu-i autoarei alte şi alte realizări, rămânând să meditez împreună cu paginile scrise din dar şi din har: „Aş putea fi azi sau mâine, / Aş putea fi la fel de bine ieri…” (p.19).
LENUŢA RUSU,
Fălticeni
Comentarii