ptr
De 55 de ani, în fiecare toamnă, poetul Nicolae Labiş cheamă iubitorii de poezie la Mălini, de unde, cândva, încrezător în zodia lui cea bună, şi-a luat zborul spre alte zări, purtând în sufletul său inocent mireasma brazilor seculari, murmurul necontenit al izvoarelor „zdrumicate”, clinchetul de poveste al Zurgălăului, ori aromele basmelor şi legendelor mărturisind genialitatea poporului. El însuşi a crescut precum Făt-Frumos, purtându-şi peste tot cu demnitate „buzduganul” poetic şi speriind inerţia pigmeilor vremii, aşezaţi comod la festinul rimătorilor „proletari”.
Anul acesta, în ziua a doua a Festivalului, după ce am ascultat recitalul premianţilor (încă nu am reuşit să desluşesc dacă mi-au ajuns la urechi versuri sau proză, obligându-mă să mă întreb în surdină: unde-i fiorul estetic?…), a urmat o surpriză. Primăria Comunei Mălini ne-a oferit cu generozitate cartea cu titlul Nopţile de coşmar ale poetului Nicolae Labiş, Ediţie (a doua) şi cuvânt înainte de Stela Covaci (Editura „Tracus Arte”, Bucureşti, 2022). Prima frază din volum a celei care a fost colegă de grupă cu Făt-Frumosul poeziei noastre postbelice exclude orice dubiu în privinţa uciderii acestuia: Lichidarea de către securitatea română a poetului Nicolae Labiş, în luna decembrie 1956, când abia împlinise 21 de ani, este un asasinat executat după cel mai tipic model comunist/stalinist.
Considerat de directorul Şcolii de Literatură Petre Iosif „un rătăcit cu idei dăunătoare”, scrie Stela Covaci, şeful instituţiei respective a organizat o întreagă reţea de informatori, colegi obligaţi să raporteze tot ce li se prea suspect la moldoveanul cu aspect de copil năstruşnic şi generos. Impetuos şi debordând de talent poetic, prietenos şi de o absolută sinceritate, Nicolae Labiş i-a dat un interviu lui Titel Constantinescu, pentru Radio, declarând, printre altele: În această etapă (era vorba de Şcoala de Literatură), m-am format prin luptă. Dogmatismul, birocraţia, iată nişte scorpii care circulau cu violenţă pe atunci în domeniul fraged al tinerei noastre literaturi… Dar nu m-am închinat cum, vai, au făcut-o unii colegi nimerniciei… Uluitoare cuvinte, dovedind o gândire matură şi o exemplară verticalitate care a stârnit reacţii adverse la „nimernica” Pasăre cu clonţ de rubin.
Stela Covaci prezintă cu lux de amănunte filmul evenimentelor, avându-l ca protagonist pe Nicolae Labiş, în perioada 6 – 9 decembrie, între sărbătoarea Sfântului Nicolae şi noaptea aşa-zisului accident, pentru a informa cititorul asupra unor variante fanteziste clocite în cadrul Securităţii:
> „Labiş era atât de beat încât s-a vârât singur sub tramvai;
> Labiş a băut cu Aurel Covaci, iar, în staţie, acesta l-a împins sub tramvai, furându-i şi ceasul de la mână. (…)
> Covaci l-a omorât din gelozie, iubeau aceeaşi fată.”
Autoarea demontează aceste falsuri grosolane şi fără nici o logică, apelând la memoriile lui Imre Portik, venit în mare grabă din Covasna la Spitalul de Urgenţă, unde poetul, perfect lucid, i-a declarat prietenului său: Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut în după-amiază şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost… Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva… Basarabeanca Maria Polevoi, dansatoare în cadrul ansamblului aparţinător MAI, martoră la ceea ce s-a petrecut în tramvaiul 13, a susţinut acelaşi adevăr: Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuându-şi drumul în timp ce Poetul dispăruse… Informaţia a căpătat-o şi Mihai Gafiţa, fost ofiţer de Securitate, care, la rândul său, a transmis-o celor ce aveau sarcină să-l supravegheze pe poetul Nicolae Labiş: Marcel Breslaşu, Mihai Beniuc, Ema Beniuc, Emil Galan şi Mihai Gafiţa. În cele aproape zece zile de suferinţă ale poetului, Spitalul de Urgenţă, zice Stela Covaci, a devenit pentru securitate spaţiu strategic de strictă supraveghere, în vreme ce Mihai Beniuc nu numai că-i alunga pe studenţii sau tinerii scriitori înghesuiţi pe coridoarele Urgenţei, ci îi şi mustra, avertizându-i la ce duce faptul să nu asculţi de îndrumarea Partidului. Înmormântat în grabă, în Ajunul Crăciunului, îşi aduce aminte autoarea, a doua zi, ea şi câţiva prieteni i-au aşezat pe mormânt un brăduţ, chiar dacă erau fotografiaţi de securiştii omniprezenţi. Bogăţia de informaţii nu se opreşte aici. Cartea conţine poeziile scrise ori dictate (unele versuri fiind stenografiate) în cele trei nopţi de coşmar – 30 noiembrie, 2 decembrie şi 9-10 decembrie. Câteva pagini, extrase din arhiva CNSAS, ilustrează cum au fost urmăriţi, pas cu pas, de securitate, apropiaţii lui Nicolae Labiş: Aurel, Stela Covaci şi Gheorghe Mărgărit.
Concluzia Stelei Covaci-Pogorilovschi e asemănătoare celei emise de cercetătorul sucevean Nicolae Cârlan, autorul volumului Opera Omnia. Scrie, cu dreptate, autoarea: Tânărul poet Labiş a fost un idealist, un romantic incurabil, iubind frumosul şi lumina. Maturizat rapid, ca orice creator de geniu, a simţit cu mult înaintea altora rânjetul Satanei, însoţit de perfidia culturnicilor, slugi bine compensate. Evenimentele din Ungaria anului 1956 l-au îmbărbătat, l-au îndârjit şi mai mult, crezând în harul lui poetic, în versul „drept precum o spadă”. I-a sfidat.
Este extrem de dureros pentru părinţi să-şi piardă copilul şi cumplit pentru ei să ştie adevărul, după cum afirmă autoarea volumului, pe care să-l poarte în inimă ca pe un jar ce se încăpăţânează să se stingă. Suferinţa a măcinat sufletele celor rămaşi să ducă o povară atroce până la propriul mormânt.
Doamna profesoară Margareta Labiş, prezentă mereu la Festival (de data aceasta a venit şi sora Teodora) a declarat că e preocupată să-şi scrie memoriile. Cum anul 1956 a prins-o studentă la Bucureşti, e de aşteptat să prezinte informaţii inedite în legătură cu zilele din acel decembrie însângerat. Dincolo de toate, Nicolae Labiş e omagiat în fiecare toamnă la Suceava şi Mălini prin cel mai longeviv Festival Naţional de Poezie.
IOAN ŢICALO
Comentarii