În Sala „Unirii” de la Consiliul Judeţean Suceava a avut loc, miercuri, prima parte a programului dedicat sărbătoririi poetului Nicolae Labiş.
Anterior întâlnirii din Sala „Unirii”, am discutat cu dl rector al Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava, Valentin Popa, căruia i-am cerut acordul ca, începând cu anul viitor, sărbătoarea poetului Nicolae Labiş să se desfăşoare la Universitate, în cel mai mare amfiteatru al USV.
Este păcat ca studenţii Universităţii să nu participe la un eveniment cultural de o asemenea importanţă. Vor fi atunci prezenţi studenţii Facultăţii de Litere, dar şi de la celelalte facultăţi. În plus vor participa şi studenţi români din Republica Moldova şi din Ucraina de Nord. Domnul rector Valentin Popa a fost cu totul de acord. Având aprobarea lui, i-am propus dlui vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Niculai Barbă să fie de acord şi m-am bucurat că, aşa cum mă aşteptam, a răspuns pozitiv. Am luat cuvântul în Sala „Unirii” şi am prezentat textul de mai jos, cuprinzând ce a scris la un moment poetul Nichita Stănescu despre Nicolae Labiş.
„…Era în ultima primăvară a lui Labiş. Faima lui era atât de uriaşă încât noi, studenţii inodori şi incolori, primeam în urechi ca fiind valoroase orice ştiri, oricât de neînsemnate ar fi fost ele, oricât de neclare şi ambigue despre el. Luase obiceiul să vină la Facultatea de filologie. Din vreo pricină de femeie poate – sau pur şi simplu din dorinţa de audia celebrul curs al profesorului Tudor Vianu. Nu-l iubeam – eram topit de invidie. Fusese îndrăgostit de femeie pe care eu o iubeam. El publica şi semnul tipărit al literei mi se părea miraculos şi de neatins. Nu era foarte înalt, avea chipul rotund, nasul cârn tronând peste o imensă mustaţă răsucită. Purta bundă, ca o sfidare împotriva oraşului şi a burgheziei în haine nemţeşti, pe atunci monstruoasă nu numai în textele tipărite despre ea, dar şi din pricina ideilor fixe ale acelei perioade.
Aici memoria mi se tulbură şi nu mai ţin minte ce căutam în amfiteatrul Odobescu, plin de studenţi prost îmbrăcaţi, unii dintre ei, printre care mă număram şi eu, mâncând «crep» la porţia în plus pe care o ofereau cantinele studenţeşti. Citeau poezii unul şi altul. Deodată cineva de la catedra care ţinea loc de tribună (nu mai ţin minte cine) s-a ridicat şi cu un glas ritos a zis: «se află printre noi Nicolae Labiş şi am fi fericiţi dacă el ne-ar citi o poezie». Era să uit. Cu puţin înainte de această scenă l-am văzut prima oară în viaţa mea pe colegul şi prietenul de mai târziu Cezar Baltag. Firav şi strălucitor de blond coborâse aleea de scări din mijlocul amfiteatrului şi recitase cu o voce solemnă, patetică şi emoţionantă, o poezie al cărei titlu era «Bunicul», în care tinereţea şi uluitoarea lui frumuseţe fizică unită cu căldura şi patima versurilor ne înflăcărase pe noi toţi, ovaţionându-l ca pe cel mai bun dintre ai noştri. Închei paranteza, pentru că îl văd parcă pe Labiş ridicându-se, de o gravă nobleţe naturală care lăsa, puţin dureros şi distant, între el şi noi, o barieră a neintangibilului. Nu s-a urcat lângă catedră şi a rămas în faţă chiar lângă primul şir de bănci şi, într-o tăcere în care nici memoria nu mai funcţiona, brusc a anunţat titlul poeziei «Moartea căprioarei» ştiută, adorată, invidiată, negată şi urâtă sufletului meu.
Cred că nu numai pentru mine a existat în acea secundă senzaţia gheţii pe şira spinării. Calm şi degajat, bonom şi profund distant, totodată, cu un soi de firesc al nefirescului, cu un glas al cărui timbru s-a scurs prin urechile noastre, moale şi dur totodată, vers de vers, a început să-şi retrăiască poemul (era prea tânăr ca să şi-l poată recita), începându-şi versurile moale şi tărăgănat şi sfârşindu-le brusc, de parcă vântul ar fi avut ecouri semantice. Mi-aduc aminte cuvântul «nomol» în care se termina un vers. Era atât de scurt zis şi de brutal, încât nomolul se materializa. Mi-aduc aminte de ultimele trei cuvinte rostite de el dintr-un alt vers… «planetă şi grea». Se terminau cu o rară violenţă. Într-un vers în care spunea că-şi şterge mâinile în sânge pe piept, el a făcut gestul de a-şi şterge mâinile pe bunda înflorată. Absolut toţi, automat, ca nişte copii, ne-am uitat în clipa aceea la mâinile lui şi la bundă, ca şi cum şi mâinile şi bunda ar fi fost pline de sânge.
Brusc nu mai ţin minte nimic şi păstrez numai sentimentul de atunci, sentimentul deznădăjduitor că el era de neatins. Mi-a produs o impresie sublimă şi deprimantă. Atunci nu puteam să cred că se poate scrie o poezie mai minunată decât «Moartea căprioarei». Aş fi dat orice de pe lume, să fiu eu autorul acelei poezii. Norocul lui mi se părea uriaş. Cu oricine altul aş fi putut să fiu prieten, cu el niciodată. Mi se părea foarte frumos, deşi nu era. Nu puteam să o prind în noţiuni personalitatea acelei recitări şi asta îmi dădea o mare nelinişte.
Abia acum ştiu că acea seară, în care am avut tristul noroc să-l văd, nu ţinea de noţiune şi deci nu aveam cum s-o înţeleg cu noţiunile şi că gheaţa acelei invidii ţinea numai de o aspiraţie a mea atât de decis revelată, încât chiar şi resturile de memorie pe care astăzi le mai pot evoca nu sunt altceva decât implozia de atunci a iubirii drepte pentru poezie.
Atâta vreme cât el a trăit, eu nu am publicat niciun vers. El a murit în decembrie, eu am debutat în martie.”
OVIDIU MUSTAŢĂ
Comentarii