Deşi majoritatea cetăţenilor este foarte puţin preocupată de diplomaţie, negocieri internaţionale şi funcţionarea „satului global”, cum numea Alvin Toffler planeta, modul în care SUA în „epoca Trump” tratează naţiunile generează o atenţie specială şi o consternare cvasitotală. În mod „diplomatic” această modalitate de a „convinge” partenerii SUA, aliaţi sau nu, de justeţea demersurilor lor prin tarife vamale a fost denumită politică externă tranzacţională. Consider că este vorba de mult mai mult, respectiv despre şantaj economic pentru obţinerea unor (multe!) avantaje politice, economice, de acces la resurse minerale sau energetice, de control al rutelor de transport internaţional şi impunerea unei supremaţii militare ca în primele decenii după război. Menţinerea Ordinii Mondiale (termenul aparţine lui Henry Kissinger) instituită după 1945 NU este un lucru negativ în esenţă, dar modalitatea brutală de promovare a acesteia este contrar tuturor uzanţelor diplomatice şi chiar Cartei ONU.
Utilizarea tarifelor vamale ca arme în relaţiile internaţionale a fost permanent folosită, dar pentru o gamă redusă de produse (justificată prin protejarea producătorilor naţionali) sau pentru sancţionarea unor ţări care încalcă normele Organizaţiei Mondiale a Comerţului (neplata drepturilor de autor, subvenţii mascate etc.). Tot SUA a folosit „clauza naţiunii celei mai favorizate” ca mijloc economic de impunere geopolitică în lume, cu rezultate notabile în perioada Războiului Rece şi justificată de existenţa CAER (adversar economic dirijat de URSS) şi a aliaţilor săi (Cuba, China, Vietnam etc.), care practicau o politică de strictă blocare a pieţelor interne, dar dorind accesul(?!?) pe pieţele vestice. Această politică americană a fost menţinută puţin şi după 1990, dar a devenit nerelevantă pe plan mondial. Iar comerţul aproape liber a guvernat pieţele mondiale până la a „doua venire” a lui Trump la Casa Albă.
Aplicarea de tarife diferenţiate şi penalizatoare a devenit punctul forte de manifestare pe plan mondial al SUA şi a înlocuit diplomaţia clasică într-o manieră brutală. O asemenea politică generează contramăsuri din partea „victimelor” şi am ajuns în apropierea unui „război comercial”, cu consecinţe destul de grave. SUA au mizat, corect, pe lipsa de unitate a statelor afectate în faţa ofensivei fiscale, care au reacţionat diferit, de la supunere în faţa cererilor (India, Vietnam) la negocieri cu succes limitat (Marea Britanie), opoziţie fermă şi contramăsuri tarifare (China) sau combinând creşterea taxelor asupra mărfurilor americane cu negocieri punctuale (UE, Coreea de Sud, Japonia). Trebuie menţionat că, în cele mai multe cazuri, tarifele vamale americane erau mai mici (chiar de 3-4 ori) decât cele percepute de parteneri (UE, China, tigrii asiatici, Japonia etc.), fapt care a justificat creşterea lor (decentă, nu aberantă!), dar nu maniera de dictat abordată. A lipsit „mănuşa de catifea” peste pumnul izbit la masa negocierilor. Diplomaţia este arta compromisului.
În secolul al XXI-lea, SUA nu mai deţine toate „cărţile câştigătoare”, ca în 1945, deşi este prima putere economică, militară şi geopolitică a planetei. Poate fi „lovită” dur de China, care deţine monopolul producţiei de minerale „sensibile” (litiu, cobalt, nichel, pământuri rare etc.), de UE, a cărei ţări deţin valori imense în „bonuri de tezaur” americane (vânzarea lor bruscă ar avea consecinţe dezastruoase!) sau de restrângerea accesului pe piaţă a produselor industriei americane (armament, reţele sociale, servicii financiare etc.). Mă întreb dacă a fost un risc calculat şi asumat în „ofensiva tarifelor”, ca urmare a unor estimări ale specialiştilor, sau o răbufnire de moment a lui Trump şi compania. Nu am răspuns. Situaţia se va calma, dar „memoria diplomatică” NU iartă. Cina va câştiga sau pierde pe termen lung? Prefer diplomaţia CLASICĂ!
DAN STRUTINSCHI
Comentarii