Nu ştiu câte autoportrete şi-a pictat Liviu Suhar. Am impresia că mai multe decât oricare artist român din vremea noastră, autoportrete care însă nu sunt gândite ca popasuri ale anilor ce trec, ci ca expresii ale drumurilor interiorităţii sale gânditoare sau, cum spunea atât de inspirat Maria Bilaşevschi, „meditaţii asupra existenţei, a întrebărilor ce macină fiinţa umană, a timpului ce frământă sufletul…” Le-aş alătura acestora, autoportret în cuvinte, cartea lui Liviu Suhar, cu un titlu cu son goethean, „Confesiuni elective”, apărută la Junimea, Iaşi, în 2023. Poate chiar dorit să sune astfel de autor, de vreme ce, cu prieteni la Literele clujene, atras de marii scriitori, tânărul student la Arte a audiat prelegerile despre Goethe de la facultatea lor. De altminteri, cititorul, iubitorul de literatură începe şi să scrie relativ repede, astfel că mărturisirea din Perioada Pandemiei devine frumos previzibilă: „Într-un anume moment am conştientizat principalele coordonate care împlinesc forma completă de supravieţuire: pictura, lectura şi scrisul, ca pasiuni stabile de căutare a ordinii interioare de gândire.” Cărţile universitarului, ale criticului de artă vorbesc de citirea constantă a scrierilor numelor mari din istoria artei, ale colegilor de breaslă. Orizontul lecturii îl depăşeşte însă pe cel al volumelor de specialitate, este cu mult mai cuprinzător, haşurând impresionant harta interesului mereu viu pentru literatură. De la tânărul care copiase într-un caiet „Poemele luminii”, pe când Blaga era „pus la index”, până la septuagenarul cu masca pe faţă, mergând la Vatra Dornei pentru aprovizionare, nimic din acest interes nu s-a erodat. Liviu Suhar se întoarce la casa părintească, la cuibul vârstei seniorale, nu doar cu volume de Ovidiu, Blaga, Marguerite Yourcenar, ci şi cu altele, semnate de Radu Paraschivescu, Lucian Dan Teodorovici. Să întregim aceste rânduri despre dragostea pentru citit şi scris cu imaginea mesei de scris, întotdeauna, „sub o fereastră prin care să pot privi dincolo de ea. De fiecare dată, aşezat la acea masă de scris lipită de perete sub fereastră, priveam uitând de mine, fie că mă aflam în casa de la Iaşi sau în cea din Iacobeni, privind dincolo. Rememoram momentele prin care pas cu pas s-a structurat mozaicul vieţii mele.”
În acest mozaic al vieţii lui Liviu Suhar, al celui care la sfârşitul primului an de studenţie a îngenunchiat în faţa „Anemonelor” lui Ştefan Luchian, cele mai multe pietre preţioase aparţin iubirii neţărmurite pentru pictură. Iubire adâncită, îmbogăţită, nuanţată cu fiecare zi care a trecut de la admiterea la Facultatea de Arte Plastice şi Decorative din cadrul Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, de la acel gest de adoraţie juvenilă, de la practica la Atelierele C.F.R. „Griviţa Roşie” din Bucureşti, unde, dincolo de o realitate manevrată de propagandă, avea să descopere „un spectacol vizual”, care l-a impresionat „prin plasticitate şi forţă expresivă”, aşa cum de Înviere, într-un cimitir avea să urmărească avid „confruntările mişcătoare dintre întuneric şi pâlpâirile flăcărilor de la miile de lumânări”. Poate din acea tinereţe a dragostei febrile pentru pictură, natura, zidirile şi oamenii – lumea începe să fie pentru Liviu Suhar o lume de pictat. Până într-atât, încât şi cuvântul se îngemănează nu o dată cu vizualul în imaginaţia pictorului, ca atunci când ascultă povestirile tatălui din război. Până într-atât, încât poveştile „se metamorfozau imaginativ în suprafeţe pictate”. Nevoia desenului devine vitală: la priveghiul părintelui, „pe foile unui caiet de desen am făcut câteva schiţe, ultimele secvenţe de portret desenat al tatălui meu”, la Cairo, „în renumitul muzeu, am făcut mai multe schiţe, printre care şi după celebra statuie în lemn Primarul satului, cunoscută din enciclopediile despre arta egipteană”, în Roma merge pe jos dus-întors o zi întreagă pentru schiţele mult dorite ale Porţii San Sebastian – Porta Domine quo vadis de altcândva, chemat – din nou de cuvânt – de imaginaţia hrănită în adolescenţă de lectura celebrului roman al lui Sienkiewicz.
Pentru cititorul „Confesiunilor elective”, dragostea şi respectul pentru părinţi se vor asocia întotdeauna cu chipul lui Liviu Suhar. Răstimpul dintre Sfânta Marie Mare şi Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul petrecut la strângerea fânului, zilele binecuvântate de pe dealul Brezuţei, dar şi paginile din „Destăinuiri despre război” şi „Rămas bun de la tata” se desenează în mintea acestui cititor ca un veritabil panoptic al ipostazelor nedeclarative ale afecţiunii paterne, ale afecţiunii filiale. Sentiment curat, puternic, dar deopotrivă complex, dragostea pentru părinţi se împleteşte cu regretul că, prins de grija pentru copii, pentru casă şi profesie, nu i-a văzut mai des, cu înţelegerea acelui suspin al mamei bătrâne, lipsite de puteri, la vederea mersului spre prăbuşire al casei şi acareturilor lor, „Ce pot să mai fac? (…) Ia şi fă ceva, dacă poţi, pentru că eu chiar să vreau nu mai pot…”, ca pe o rugăminte-speranţă testamentară pentru mamă, „ca un jurământ tainic şi o îndatorire fără echivoc” pentru fiu. Astfel că elogiul adus casei într-un capitol întreg al cărţii este deopotrivă adresat părinţilor, amintirilor şi visurilor de la vârsta tânără a îndrăznelii, a curajului, cărora cei care te-au adus pe lume le-au fost martori ocrotitori şi care în clipe cruciale ale singurătăţii, deznădejdii, te îmbărbătează să mergi mai departe.
Minunate pagini scrie şi prietenia, sentiment pentru care inima lui Liviu Suhar se dovedeşte de-a pururi deschisă, de-ar fi numai să pomenesc de gestul editării unui volum postum poetului Nicolae Drăgan, de-ar fi numai să mă gândesc la căldura cu care l-a întâmpinat în tabăra de creaţie de la Casa Poveste din Câmpulung Moldovenesc pe etnologul Titi (Dumitru) Rusan sau la faptul că finalul „Confesiunilor elective” este dedicat profesorului, poetului Traian Diaconescu, împreună cu care s-a bucurat de tot ceea ce Spania putea să dăruiască unor intelectuali români însetaţi de cunoaştere şi frumuseţe.
Dacă nu e greu să ai „o pioasă admiraţie” pentru El Greco, cum are Liviu Suhar, într-o breaslă în care orgoliul are rolul său, mai dificil este pentru mulţi artişti să nutrească şi să-şi împărtăşească preţuirea pentru profesori şi colegi. O generozitate şi o sinceritate luminoasă înstelează însă paginile cărţii, Liviu Suhar mărturisindu-şi norocul de a fi îndrumat în liceul ieşean de arte de „profesori vrednici, foşti discipoli ai unor maeştri deveniţi clasici”, încântarea de a descoperi într-o expoziţie anuală la Muzeul de Artă din Cluj trei tablouri semnate de profesorul care se ocupase de grupa sa în anul I – „Inima mi-a tresărit cu mândrie încrezătoare în perspectivele viitorului meu”, bucuria continuării studiilor cu „un remarcabil colorist”. Iar „Ilie Boca, pictorul redutabil cunoscut astăzi de publicul României ca un maestru incontestabil” este doar o pildă despre cum îşi priveşte Liviu Suhar confraţii de talent apropiaţi de vârstă, nemaivorbind de cei mai tineri, cum au fost cei reuniţi de taberele sale la Iacobeni, cărora le-a dăruit pagini de neuitat în cariera şi viaţa lor.
Nu lipsesc din carte revoltele, amărăciunile, dezamăgirile, dar dominanta sa este stenică, face bine celui care o citeşte. De asemenea, atrage şi place cititorului la bucovineanul Liviu Suhar sobrietatea stilului şi discreţia cu care confesiunile sale depăşesc momente dureroase sau le retrag în tainice cicatrici ale sufletului. Acest cititor empatic – cum altfel să fii la lectura „Confesiunilor elective”, mai ales când eşti admirator al pictorului şi preţuieşti omul?! – va consona cu recunoştinţa artistului pentru nesfârşita sursă de încântare estetică şi bucurie sufletească pe care i-o oferă natura: „În grădină, verdele proaspăt era agentul încrederii şi al speranţei vitalizat de infinitatea de puncte galbene ale florilor mângâiate de razele soarelui, la primele ore”.
Dar reîntorcându-ne încă o dată, inevitabil, la marea iubire a lui Liviu Suhar, pictura, să-i observăm, definitorie, şi adânca smerenie, profunda credinţă pentru ceea ce aceasta îi poate dărui pictorului, poate dărui oamenilor: „Fiecare pictor va înţelege, în felul său, importanţa acelor clipe supreme, când se va apropia de tabloul aşezat pe şevalet. Momentele astrale la care mă refer le-aş asemăna, pentru a fi mai bine înţeles, cu cele pregătitoare ale călugărilor iconari care, înainte de a începe lucrul, se rugau şi posteau mai multe zile. Se concentrau până la purificarea eului moral şi spiritual, după care câmpul libertăţii creative se deschidea pentru transfigurarea ideilor plastice”.
Autoportret în oglindă circulară, cartea lui Liviu Suhar „Confesiuni elective” este nu doar pandant al cunoscutei sale lucrări, „Oglinda circulară”, ci şi documentul sufletesc al unei vieţi dăruite picturii, al vieţii unui autentic artist, al unui mare artist.
„Întoarcerea acasă a Maestrului cu o parte a operelor sale sub semnul seninătăţii şi înţelepciunii născute din experienţa unei vieţi închinate cu dragoste şi pioşenie pe altarul creaţiei, este, am putea spune, asemănătoare actului de închidere a formei perfecte a unei sfere. Ea s-a împlinit prin acest unic Muzeu, greu de făcut la vremea lui, în care visele, ideile şi spiritul s-au încorporat în formele materiale din lemn, bronz, marmoră, relansând astfel către sufletul privitorilor noi şi perene stări înălţătoare ale gândurilor şi ideilor cu conţinut patriotic şi uman, universal valabile. Privind şi meditând asupra operei meşterului Ion Irimescu grupată în muzeul ce-i poartă numele, nu aria tematică m-a făcut curios, nici performanţele tehnicilor de trans-punere a materialelor în forme artistice. M-au cucerit duhul şi starea de spirit ce se naşte admirându-le, plutind parcă deasupra noastră şi invadând fără limite spaţiul şi timpul pentru a intra în universalitate.”
LIVIU SUHAR, Prinos magistrului sculpturii româneşti Ion Irimescu
Comentarii