Omul depinde de trecutul său, de ceea ce lasă în urmă, de a nu fi un trecător ocazional prin viaţă. Şcoala trebuie să fie pionul principal prin pregătire şi măsuri aplicate în mod sistematic, în vederea formării şi dezvoltării însuşirilor intelectuale, morale şi fizice ale elevilor.
Ne aflăm, e drept, într-un amalgam de contradicţii, uneori situaţii hilare, însă este necesar ca tineretul, dar şi cei maturi, să intre într-o discuţie permanentă din care toţi să aibă ceva de învăţat.
Viaţa şcolii este frumoasă, tumultuoasă, plină de neprevăzut, trăită la intensitate maximă. În mijlocul elevilor, bucuria îţi dă aripi, te înalţă, simţi cu adevărat responsabilitatea profesiei, pentru că lucrezi cu materialul cel mai sensibil, sufletul omenesc!
Amintirile şcolii rămân perene, zbatere de gânduri ciudate ce par ca nişte păsări fugare, zgâriind cerul nopţii. Mă uit în urmă. Sunt mulţumit de ceea ce am realizat. Anii, aşezaţi acum paznici la hotar, îmi inundă sufletul, zid de amintiri iernilor în dar. Ca dascăl, am iubit profesia şi elevii, iar respectul l-am păstrat ca pe o sărbătoare. De aceea întorc capul şi privesc cu sinceritate şi bucurie în ochii tuturor. Fiecare copil e un microunivers. Este nevoie de timp şi răbdare pentru a-l pătrunde. Am fost şi noi, dascălii, cândva elevi. Ne amintim cu plăcere de profesorii care ne-au cucerit prin dăruire, prin modul cum au ştiut să se apropie de noi, punând mai presus de orice simţul datoriei, un liant durabil peste timp.
În România postdecembristă pare a se vorbi puţin despre educaţie, întrebându-ne dacă mai avem nevoie de aşa ceva. Anii au trecut şi aşteptările întârzie să apară. În parlament, spre exemplu, rar se încearcă abordarea serioasă a acestui subiect, prin presă câte o ştire, iar în ce priveşte aprecierea valorilor, ea pare a nu mai exista, pentru că nonvaloarea nu vrea să-şi părăsească locul „cucerit în comunism (destule cazuri), iar noi, vrem nu vrem, asistăm şi la spectacole aşa-zise muzicale cu manele, înjurături şi bătăi pe străzi, situaţii grave în şcoli, ca şi cum nu ar mai fi nimic de făcut”. Dimpotrivă! Şcoala, dascălii, familia au datoria să remedieze neajunsurile ce şi-au făcut treptat loc peste tot. Învăţământul trebuie să stea cu adevărat la temelia societăţii, condus doar de oameni cultivaţi, implicaţi în bunul mers al procesului instructiv-educativ, neafiliaţi în niciun partid politic. Acum, poate mai mult ca oricând, este nevoie de intelectuali adevăraţi care să-şi asume responsabilităţi benefice societăţii, pentru a nu se ajunge cu totul la dreptatea versurilor eminesciene: „Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii / Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii”.
Dorinţa românilor rămâne aceea de a trăi în linişte, de a-şi ocroti valorile dobândite, de a sprijini copiii şi tinerii cu care ne mândrim în ţară şi în lume.
A crescut vizibil numărul celor care, cocoţaţi în funcţii înalte, îşi arată neputinţa, aroganţa, inepţia la dialog, doar ceea ce hotărăsc ei contează. Învăţământul pare a fi în degringoladă, greu se decide învestirea altui ministru, deşi avem oameni capabili să gestioneze corect, cu suflet şi răspundere problemele şcolii, să colaboreze şi să sădească încredere în potenţialul fiecărui colectiv didactic. Sperăm la „un intelectual blând din naştere, înţelept prin învăţătura acumulată, iubitor de Dumnezeu şi, aşa cum istoria noastră a demonstrat-o, să fie capabil de jertfă pentru poporul său”.
Marele scriitor Mihail Sadoveanu spunea: „Adevărat că mai cinstit lucru nu este în lume şi mai scump şi mai curat, decât omul procopsit la învăţătură”. Aşadar, avem nevoie de oameni bine pregătiţi, intelectuali care să fie promovaţi pe merit şi nu cu studii false sau doar cu carnet de partid. Sinceritatea trebuie să primeze, adevărul, valoarea. Se spune că un om sincer greu va avea un post deosebit, pentru că el este detaşat de cele rele, de cele ce ţin de ambiţii politice, de titluri. „Sinceritatea, spunea H. De Livri, nu înseamnă a spune tot ce gândeşti, ci a gândi tot ce spui”.
Cadrele didactice au nobila misiune de a instrui şi educa, de a descoperi şi forma elevi bine pregătiţi, unii dintre ei viitori conducători, adevăraţi patrioţi, care să gestioneze cu demnitate destinele ţării. Pentru aceasta e nevoie ca dascălii să fie sprijiniţi de guvern, recompensaţi pe măsura efortului pe care îl depun şi, nicidecum ciupindu-li-se făţiş, sub diferite forme, din drepturile care li se cuvin prin lege, fiind nevoite să piardă timp preţios la greve sau la alte forme de manifestare. Cum să nu sporească analfabetismul, indisciplina, neliniştea slujitorilor şcolii, scăderea interesului elevilor pentru învăţătură, pentru lectură?
Indiferent câte greutăţi vom mai suporta în perioada reformelor, cartea îşi va recâştiga rolul ei în societate. Până atunci se adeveresc în bună măsură ce a spus Nicolae Iorga, că „Ai noştri s-au deprins cu cărţi care se citesc singure”. Câtă dreptate avea Miron Costin când a rostit: „În vremuri vitrege, nu este totuşi bucurie mai mare pentru un om decât deschiderea unei cărţi, pentru că astfel vei afla ce-au gândit alţii. Apoi, închizând-o, vei afla ce gândeşti şi tu. Chiar dacă o carte e un sfătuitor rece, ea este, ea este, sigur un prieten”. Cadrele didactice, părinţii au obligaţia de a-i îndemna pe copii să citească pentru a deveni oameni cultivaţi, mai buni şi de folos societăţii. Copilăria este momentul prielnic când trebuie făcut contactul cu cartea, accesul la rafturile cu cărţi din biblioteci, din librării să fie nelimitat şi cu folos. Cultura nu se rezumă doar la a privi la televizor sau a răsfoi un ziar sau o revistă. Din păcate, suntem nevoiţi, în lumea în care trăim, să ne supunem puterii banului, bogăţiei unora, corupţiei în plină ascensiune, din care apar atâtea nedreptăţi, aşa cum spunea Anacreon cu multe secole în urmă: „ura între fraţi, dispreţul pentru părinţi, omorul şi zâzania şi, ceea ce este mai rău, închiderea drumului spre inimi”, pentru că educaţia lasă azi mult de dorit în toate straturile societăţii.
Introducerea religiei în şcoli este oportună, ştiind că „în unele familii nu este obiceiul să se facă cruce, să se pună pe perete o icoană, să se ţină, în anumite zile, post”. Fiinţă mereu îngrijorată, frământată de multe lucruri, omul este mereu într-o permanentă căutare în legătură cu rostul naşterii şi al vieţii, a sensului existenţei. Numai aşa devine echilibrat, mai puternic şi împăcat cu soarta. „Fără credinţă, nu avem nimic” spunea un mare filozof, copiii educaţi în spirit religios încă de mici la grădiniţă, şcoală, acasă, vor deveni mai buni, vor preţui adevărul, munca, vor scăpa de dorul de ducă spre alte meleaguri, de atâtea rele ivite în calea lor. E vremea să spunem lucrurilor pe nume, deschis şi obiectiv, în spiritul democraţiei pe care o pretindem, că şcolii nu i se acordă suficient sprijin, slujitorii ei trudesc spre a lumina generaţii, a ridica învăţământul la un nivel compatibil cu cel european.
Locul cadrelor didactice este la catedră, nu mărşăluind pe străzi cu vuvuzele şi pancarte, cerşind unele drepturi ce le revin. Din această stare de lucruri, deloc dorită, au de pierdut cel mai mult elevii. Cu înţelepciunea ce le caracterizează, nu vor declanşa preconizata grevă generală, păstrându-şi demnitatea şi responsabilitatea, guvernul având obligaţia de a reanaliza cu discernământ problemele care tulbură nejustificat învăţământul.
Să nu uităm nicicând ceea ce a spus Liviu Rebreanu: „Dintre toate meseriile de pe pământ, cea mai frumoasă este aceea de a desţeleni mintea tinerelor vlăstare omeneşti”.
EMIL SIMION
Comentarii