Remarca lui George Călinescu după popasul făcut la Fălticeni împreună cu echipa sa de la Institutul de Istorie Literară al Academiei Române, regăsită într-una din „Cronicile optimistului”, publicate în revista „Contemporanul”, că aşezarea dintre dealurile cele domoale, prevestitoare ale fortăreţelor Munţilor Stânişoarei, ar fi o „Florenţă a Nordului”, le-a suflat vânt în pânze fălticenilor mândri de vatra lor şi i-a încurajat să glăsuiască cu ambitus şi mai înalt despre gloria celestului târg, care şi-a îndeplinit cu osârdie misiunea de mare însemnătate primită la 1780 prin uricul domnesc al lui Constantin Moruzi, de înfiinţare, la marginea răşluită a Principatului Moldovei, a unui centru urban spre a ţine loc de Suceava, cea răpită de austrieci în conivenţă cu mai vechii noştri stăpânitori, turcii. Şi câtă vreme Fălticeni, urbea născută dintr-o strânsură de sate şi din marele pâlc al evreimii pribegite din Galiţia, a fost capitală de ţinut, apoi de judeţ, cu numele de Suceava până după 1918, şi de Baia, de la acel moment istoric, aşezarea şi-a plinit datoria. A fost un izvor de spiritualitate, consonantă cu Europa, şi a dat ţării, graţie instituţiilor sale, în special celor şcolare, precum faimosul Liceu „Nicu Gane”, oameni de seamă într-o curgere înspumată de râu cu debit mare. O strălucită pleiadă; corifeii fiind două mari figuri din aceeaşi generaţie, Mihail Sadoveanu şi Eugen Lovinescu. Şi unul, şi altul au ucenicit aici şi au elaborat în acest loc parte importantă a operei lor. Anul literar 1904 a fost numit Mihail Sadoveanu, graţie celor patru cărţi publicate, scrise la Fălticeni, în umila căsuţă de zestre a Coanei Catincuţa, Ecaterina Bâlu, mama celor 11 copii, cu toţii născuţi în Grădina liniştii, cuibul grijit de scriitor şi ridicat din drepturile de autor primite pentru aceste scrieri. Eugen Lovinescu a venit an de an până la asfinţitul său în vacanţe la Fălticeni, întorcându-se de fiecare dată cu tolba plină la Bucureşti. Şi în jurul acestor astre solare au gravitat stele la fel de strălucitoare. Multe şi însemnate. Lumina lor a iradiat binefăcător şi asupra pământurilor robite din Ţara de Sus a Moldovei. Această rodire şi-a pierdut din vigoare odată cu decăderea administrativă a Fălticenilor prin reformele teritoriale ale regimului comunist, care dăinuie şi azi. Dar flacăra nu s-a stins niciodată. La fel şi cultul pentru faptele înaintaşilor, celebrate în aşezăminte muzeale, precum Galeria Oamenilor de Seamă ai Fălticenilor.
Ultimul dintre marile nume, ale căror biografii sunt legate indestructibil de Fălticeni, este cel al lui Nicolae Labiş. Poetul născut în urmă cu 90 de ani, la 2 decembrie 1935, în Mălinii de la poalele Stânişoarei, datorează Fălticenilor începuturile sale creatoare şi ale construcţiei lui cărturăreşti. Elev din 1946 la Liceul de băieţi „Nicu Gane”, Nicolae Labiş, copilândrul cu stea în frunte, a avut şansa unor îndrumători de vocaţie. De-a dreptul providenţiali. Erau profesorii Vasile Gh. Popa, de română, şi Aurel George Stino, de franceză. Ei i-au deschis porţi spre cămările cele fermecate ale marii literaturi, îndemnându-l să citească ceea ce nu numai că nu figura în programa şcolară, dar se afla la index. Eminescu i s-a dezvăluit atunci în cuprinderea sa adevărată. La acea vreme a descoperit că Sadoveanu nu scrisese doar „Mitrea Cocor” şi „Nicoară Potcoavă”. Profesorul Aurel George Stino, condeier prolific şi de har în perioada interbelică la cele mai importante publicaţii ale vremii, l-a poftit în casa lui şi i-a oferit să citească pe Villon şi Rimbaud. Vasile Gh. Popa l-a trimis în expediţii de culegător de folclor la Baia, Boroaia, Mălini. Instinctul şi cultura precoce dobândită i-au îngăduit să zărească grăunţele de aur din nisipul cel îmbelşugat. O dovedesc piesele tezaurizate din aceste popasuri de culegător, adunate de profesorul Vasile Popa într-o carte intitulată „Nicolae Labiş, folclorist”, editată în 2006 la Suceava de Nicolae Cârlan, editor şi al scrierilor complete, „Opera Magna”, şi de Adrian Cocârţă, fostul muzeograf de la Galeria Oamenilor de Seamă. Intrând în prima clasă a cursului inferior al liceului în 1946, Nicolae Labiş a locuit în gazdă pe Uliţa Rădăşenilor, numărul 27, în casa lui Iordache croitorul, ridicată pe locul celei a lui Vasile Fieraru, unde a stat o vreme şi Ion Creangă, elev la Şcoala de Catiheţi, după ce a dat bir cu fugiţii cu tovarăşii lui humuleşteni din locuinţa lui Pavel Ciubotaru, aflată vizavi. Nicolae Labiş, descendent prin mama Profira din seminţia din care ieşise şi Creangă, când a zărit de pe cerdacul casei gazdei sale placa pusă, la iniţiativa germanistului Virgil Tempeanu, de Liga Culturală pe gospodăria lui Pavel Ciubotaru de peste drum, menţionând că acolo a şezut în urmă cu aproape un veac marele humuleştean, s-a dus la profesorul Aurel George Stino, responsabil cu biblioteca liceului, şi i-a cerut să-i împrumute „Amintiri din copilărie”. Citind paginile consacrate „nebuniilor” catiheţilor, se întâlnea în gând cu marele său înaintaş. Tot în acea vreme aurorală, preotul Leonida Gavrilescu, parohul Bisericii „Sfântul Ilie”, l-a găzduit vreme de trei ani pe elevul Labiş într-o mansardă, căreia el şi cei doi veri ai săi, trăitori împreună, îi spuneau „La cucurigu”. Acea şedere a fost înrâuritoare pentru viitorul poet. Părintele Gavrilescu, vizitat de muze, autor de poeme veritabile, cum ne dovedeşte volumul postum îngrijit de PS Părinte Timotei Prahoveanul, era şi un bun cunoscător al scrisului românesc şi universal, avea o bibliotecă bine garnisită, o mină de aur ieşită în calea aspirantului întru ale scrisului. Lecturile se încheiau cu dialoguri peripatetice, deosebit de benefice celui pornit pe potecile scriitoriceşti.
În noiembrie 1951, Nicolae Labiş, cel care căpătase notorietatea năzdrăvanului din poveste prin precocitatea talentului său, a fost luat la Iaşi ca o achiziţie înnobilatoare a Filialei Uniunii Scriitorilor. Cel care l-a dus în cetatea ieşeană a fost profesorul Constantin Ciopraga, absolvent, promoţia 1935, al liceului fălticenean. Legenda ce l-a aureolat pe Labiş a început a se ţ
ese aici la Fălticeni. A debutat literar în 1950 cu poezia care i-a entuziasmat pe participanţii la Conferinţa de la Iaşi a tinerilor scriitori din Moldova, „Fii dârz şi luptă, Nicolae!”, apărută în numărul 8, din decembrie, acel an, în Almanahul „Iaşul nou”. În 1951, ca elev al Fălticenilor, a fost încoronat cu Premiul I al Concursului naţional de literatură, cu o lucrare scrisă în versuri.
În puţinii ani cât a mai trăit, pe când era în Bucureşti, Nicolae Labiş se abătea ades pe la Mălini. Înainte de a lua motorul spre Capitală, trăgea o raită prin Fălticeni, cu un popas acasă la Sadoveanu, la „Marele Sad”, cum îl numea cu mărturisită admiraţie, în Grădina liniştii. Fălticenenii l-au considerat dintotdeauna pe Nicolae Labiş un fiu al lor. Şi nu l-au uitat. În şcoala în care a învăţat, şi unde am fost şi eu elev, e un nume sacru, cu locul său special în Sinaxar. Semn că n-a fost uitat, oamenii locului au dorit să-i vadă zi de zi chipul. Întâmplare fericită, această visare avea să devină realitate în anul rotunjirii celor 90 de ani de la naşterea celui pe care Eugen Simion îl numea, cu o memorabilă sintagmă, „buzduganul unei generaţii”. O statuie s-a ivit în cuprinderea târgului ca un memento perpetuu al autorului poemului „Moartea căprioarei”, scris dintr-o răsuflare într-o noapte la Mălini în toamna anului 1954. Monumentul labişian s-a ridicat la capătul străzii Maior Ioan, pe unde urca Nicolae Labiş către pitoreasca Băncuţa, aruncându-şi privirile peste pământurile din preajma Bisericii Fălticeni Vechi, unde se chinuise cumplit, cu amar de vreme în urmă, cu gramatica cea afurisită, Trăsnea, colegul tare de cap al lui Creangă de la Şcoala de Catiheţi.
Ideea amplasării acestui monumental bust a apărut în iulie 2022, la inaugurarea Donaţiei „Ecaterina şi Grigore Ilisei” de la Biblioteca Municipală din Fălticeni, în care am aşezat portretul lui Labiş, operă a sculptorului ieşean Vladlen Babcineţchi. O făcusem ca o reverenţă faţă de cel pe care-l consider spirit tutelar alături de Sadoveanu, urmare şi a obârşiilor noastre de la Mălini, mai precis de la Poiana Mărului şi Văleni, cele două sate păstorite de tatăl meu în vremea copilăriei lui Labiş. Expresivitatea bustului în bronz, restituind acel „spirit al adâncurilor”, a impresionat, şi poetul Constantin Hrehor a propus atunci să se facă şi o variantă de for public, care să fie amplasată în oraş. Am îmbrăţişat cu toţii această idee, nu în ultimul rând primarul Fălticenenilor, Cătălin Coman. Sculptorul Vladlen Babcineţchi s-a oferit să dăruiască Fălticenilor varianta pentru turnare. Primăria Fălticenilor, la rându-i, a contribuit cu banii necesari turnării în bronz a bustului, cumpărării pietrei pentru soclu, modelată chiar la faţa locului de artist, şi amenajării amplasamentului. A fost un drum nu uşor ca să se ajungă în zăriştea izbânzii. Şi s-au rânduit toate să se petreacă asta într-o zi de 11 octombrie 2025. După ploile ce-au precedat acea sâmbătă, răsărise soarele şi dăruia o zi de sărbătoare, împodobită şi de prezenţa surorilor poetului, Margareta şi Teodora, bucuroase că aşezarea în care şi ele uceniciseră nu-l uitase pe fratele lor, cu urmele lui nepieritoare în istoria acestei mitice aşezări, „Florenţa Nordului”. La solemnitatea de dezvelire a sculpturii, Margareta Labiş a ales să rostiască cu vocea ei răscolitoare o poezie tâlcuitoare metaforic a înţelesurilor acestui gest ofrandier, acelea ale întoarcerii acasă a lui Labiş şi ale mărturisirii biruinţei sale prin poezie asupra morţii care l-a secerat atât de devreme. „Cine-şi va pierde credinţa-n izbândă/ Pe aceste mereu mişcătoare poteci?/ Cine din nou va muri/ Înainte ca trupu-i să moară?/ Cine-o să-şi lepede inima în colb-/ Insuportabil de mare povară?/ Ca un vânt rău, ori ca o insultă/ Întrebarea prin rânduri trecu./ -Ascultă, ascultă, ascultă!/ Noi, nu! Nicio-dată! Noi, nu!” („Noi, nu”)
Fost-a această zi una a Învierii prin amintirea dăinuitoare a celui care a fost şi rămâne una din pietrele preţioase din lada de zestre a Fălticenilor-mon amour. Noi, fălticenenii, nu, nicio-dată nu-l vom uita.
GRIGORE ILISEI
Comentarii