În „Neamul Românesc”, An I, nr. 19, din 13 iulie 1906, p. 297-298, Nicolae Iorga (1871-1940) – istoric, scriitor, om politic, spirit multilateral, savant de reputaţie europeană, autor a peste 1.000 de volume şi a peste 10.000 de articole, care a elaborat o lungă serie de lucrări fundamentale pentru cultura română: Istoria Imperiului Otoman (5 volume, 1908-1916), încercare de sinteză a istoriei româneşti (1926-1928), Locul românilor în Istoria Universală (3 volume, 1935-1936), Istoria Românilor (11 volume, 1936-1939), Istoria literaturilor romanice (3 volume), Istoria literaturii româneşti în veacul al XVIII-lea, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, Istoria literaturii româneşti contemporane; a scris, de asemenea, evocări (Oameni care au fost), jurnale de călătorie, poezii, piese de teatru etc., ministru şi prim-ministru (1931-1932), asasinat de legionari¹ etc. – a consemnat în „Neamul Românesc” o „Himalaie” de informaţii despre românii din Bucovina, din care le selectăm şi redăm cititorilor pe cele care ni se par mai reprezentative.
Cuvintele aparţin lui Nicolae Iorga²:
- „Pavilionul Bucovinei”
…Să nu se aştepte cineva la o rânduială prea sistematică sau la o alegere prea fină în pavilionul Bucovinei.
Pavilionul cuprinde însă o sumedenie de obiecte de cel mai mare interes, pe care oricine trebuie să le vadă cinstit şi atent, cu de-amănuntul.
Întâi: o notă bună. E în adevăr un pavilion al românilor din Bucovina. Oficiul bucovinean e numai chipul împărătesc, cuprins şi el între al Regelui şi al Reginei noastre. Ruteni, evrei, nemţi, poloni, armeni n-au putut să nu se amintească şi cu acest prilej.
Din cele mai vechi urme de viaţă românească avem câteva strălucite.
Într-o fundătură se înşiră cele mai scumpe aere cusute cu mătase şi cu fir, în lungi perdele de mormânt, lucrate în acelaşi fel: unul lângă altul, se desfac, astfel, chipurile ce vin din Suceava şi Putna, ale lui Ieremia-Vodă Movilă, lui Simion-Vodă, fratele său şi acela al Mariei din Mangop, Doamna lui Ştefan cel Mare.
Două grele legături de cărţi bisericeşti din argint aurit, lucrat cu ciocanul: nu ţi se mai satură ochii de ele. Apoi, din veacurile al XV-lea până destul de departe în al XVIII-lea, tipsii, cruci, panaghiare de metal preţios, cu slove măiestre.
Vreo câteva icoane arată şi ele, în îmbrăcarea lor cu argint, un neîntrecut meşteşug de cinste răbdătoare. Întregul şir aproape de acuarele ale lui Knapp se desfăşoară pe pereţi: ele sunt de o mare raritate şi de un deosebit noroc să găseşti undeva câte una din aceste amintiri ale vieţii bucovinene de pe la 1840.
În mijlocul odăii se ridică o reproducere în ghips a vestitului „Stâlp al lui Vodă” de la vama Bucovinei, în drumul spre Câmpulung, înălţat pentru ca să amintească trecerea biruitoare în Ardeal, împreună cu tătarii, a lui Mihai Vodă Racoviţă, Domnul Moldovei, la 1717.
Partea etnografică actuală dă unele ţesături, înrâurite de lucrul străin, altele încă destul de frumoase, curat româneşti.
Modele de casă românească, de mobilă românească, nu întâmpini, însă. Şi de aici lipseşte olăria.
Avem însă lucrări în lemn şi cartoane, cu desenuri ale şcolii româneşti de meserii din Câmpulung. Motivele artei noastre, în desen şi culoare, sunt măiestru întrebuinţate. Ar trebui să fie un model pentru şcolile de meşteşuguri de la sat, de la noi, care nici nu încearcă aşa ceva. Publicul nu admiră numai, ci şi cumpără frumosul dulap cu încrustări colorate, a fost desfăcut demult cu 150 de florini şi comenzile se tot îmbulzesc.
Rafturile de cărţi româneşti ale bucovinenilor se cam ascund şi nu sunt cercetate.
(N.R. An I, nr. 19/13 iulie 1906, p. 297-298)
- Români bucovineni la Expoziţia Jubiliară de la Bucureşti (vara, 1906)
La sfârşitul aceleiaşi luni, iulie şi mai în luna august 1906, Nicolae Iorga continuă să ne scrie (în paginile „Neamului Românesc” An I, nr. 24/30 iulie 1906, p. 27/10 august 1906 şi nr. 33/31 august 1906) despre români bucovineni:
…Un număr de peste 400 de ţărani o să vină la începutul lui septembrie, să cerceteze Expoziţia.
Guvernul o să le facă înlesniri.
Învăţătorii din districtul Storojineţului au luat lăudabila hotărâre de a da pe cheltuiala lor o serie de broşurele menite pentru bibliotecile şcolare şi poporale.
Şcolarii din clasele mai înalte ale şcolilor secundare din Bucovina se gătesc să vie la Expoziţie.
Din Bucovina lui Ştefan cel Mare şi a celor dintâi Domni ce au stăpânit, cuceritori şi începători de orânduială, ţara Moldovei, puteau să ne vie târgoveţi, avocaţi, medici, profesori, funcţionari ai altui stat. I-am fi primit cu bucurie, pe toţi, deşi ştim că, din nenorocire, asupra sufletului multora din ei, asupra datinilor şi graiului lor e stăpânitoare o înrâurire străină, aşa încât ei îşi aduc aminte mult mai puţin de cum s-ar cuveni de faptul că au un neam ce nu ştie de stâlpii graniţelor, unde se opreşte numai rostul ţărilor.
I-am fi primit, zic, şi pe aceia: le-am fi arătat ce este această Românie liberă a noastră şi i-am fi făcut să simtă, să presimtă din scrisul, vorba şi privirile noastre ce va fi această Românie de mâine scutită de haine franţuzeşti şi de lanţuri ciocoieşti, care se pregăteşte pe încetul în gândul tinerimii ce se ridică.
Poate că unul singur n-ar fi întâmpinat la noi salutarea frăţească: acel puternic om din Bucovina – deputat al Parlamentului din Viena şi căpetenie a unui întreg partid – care, într-o clipă de uitare de sine, a pângărit de aceeaşi seară nesocotită întreaga societate românească.
Dar cu nesfârşit mai multă bucurie am primit pe oaspeţii ce au intrat în Bucureşti, sâmbăta trecută, pe ţăranii din Bucovina.
Mulţi se vor fi aşteptat, după laude, la ce au dat unii cu atâta dărnicie administraţiei de dincolo de Molna, să vadă nişte oameni bogaţi, culţi şi mândri, trecând în bună rânduială ostăşească, în cântările lor şi sub steagurile lor, ale unor vechi societăţi bine întemeiate.
Vor fi crezut că intrarea bucovinenilor se va asemăna cu intrarea de acum doi ani a gimnasticilor bulgari, care aveau înfăţişarea unor cuceritori beţi de biruinţă şi de încredere în sine.
Dar n-a fost aşa. Din trenul de marfă în care-i suise buna primire a guvernului nostru, ţinându-i în el, claie peste grămadă, cu femeile şi bătrânii la un loc, din acel lung lanţ de urâte vagoane, se coborâră, fâlfâind din pletele bine unse şi trecute prin pieptene, călcând apăsat cu cizmele până la genunchi, prinşi ca într-o platoşă de cojoacele albe, oameni sfioşi, cumpăniţi, cu privirea aceea de neîncredere, de scotocire, pe care o cunoşteau de la fraţii lor, şi mai necăjiţi pe alocurea, sătenii noştri.
Dacă în al doilea rând de călători, sosiţi cu trenul de la două ceasuri, erau şi mulţi tineri, mai vioi, mergând cu inimă în urma steguleţelor numai tricolore, cei dintâi şi mai mulţi aveau înfăţişarea unor luptători obosiţi cu o vrăjmaşă soartă. Şi cine-i ştie cum trăiesc, a trebuit să se gândească şi atunci la stoarcerea şireată a jidanului care e, acolo, atotputernic, cetăţean şi mai mult de atât decât cetăţean, la supravegherea necontenită a acelei vestite administraţii care ţine brâul, sunt în lipsă de mângâiere din partea celor de neamul lor, ce s-au depărtat de dânşii, în măsura cu care s-au ridicat în ranguri şi în cinste.
În zadar strigau în numele ţării, guvernului, studenţimii, domnii în jobene, funcţionarii cu bursierii, în zadar se auzeau din când în când prelungitele urale sumbre ale mulţimii nimicitoare, în zadar fluturau steguleţele şi luceau pe cojoace culorile noastre împreună cu culorile Austriei, stăpâne peste trupurile lor – din tot ce se înfăţişa vederii se desfăcea un simţ de uriaşă, de covârşitoare jale.
Erau românii suferinţei şi aceştia.
Au trecut printre târgoveţii bine înţoliţi şi ţanţoşi, dar privirea lor va fi fost de la sine ispitită să vadă pe alţii, pe muncitorii abia îmbrăcaţi, care se întorceau de la joacă înfăşuraţi în zdrenţe de cămăşi negre, pe soldaţii peticiţi şi ferfeliţi ai anului jubiliar. Şi vor fi zis între dânşii, în ciuda tuturor laudelor şi măgulirilor ce auzea: „Şi aici apasă aceeaşi restrişte”.
Şi cu cât ea e mai adevărată, cu atâta îi iubim mai mult, noi, cei puţini, care nu ne mângâiem cu vorbe, muzici şi steaguri. Îi iubim pentru câtă slavă au dat în vremuri vechile steaguri ale Moldovei, îi iubim pentru îndărătnicia eroică, pentru nesfârşita răbdare cu care păstrează tot ceea ce-i leagă de noi, pregătind, astfel, peste suferinţa de astăzi, bucuria pe care, poate, mâine, aici şi dincolo, mulţumind lor şi celor ca dânşii, ce muncesc şi suferă aici, ne-o va da Dumnezeu.
Iar, deodată, ce le putem spune noi, aceştia, cărora nu ni s-au închiriat gâtlejurile pentru osanale, decât:
„Bine-aţi venit, fraţilor, că ne apropiem şi ne înţelegem mai bine durerile!”
MIHAI IACOBESCU
¹ Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al Limbii Române, Editura Litera, Chişinău, 1998, p. 1226
² Liviu Papuc, Deceniul limpezirii: 1906-1916. Bucovina sub lupa „Neamului Românesc” a lui N. Iorga, Opera Omnia, publicistică şi eseu contemporan, Tipo Moldova, Iaşi, 2015, p. 23
Comentarii